Relaţia terapeutică în terapia centrată pe persoană este esenţială şi depinde de autenticitatea şi congruenţa terapeutului. Numai în condiţiile unui comportament congruent din partea terapeutului ( condiţie de bază ), clientul se poate „dezvălui”. Pentru clientii borderline, relaţia terapeutică este asemeni unui câmp de luptă şi uneori poate fi chiar o zonă ameninţătoare. Persoana borderline are nevoie de suport şi de distanţă în acelaşi timp. Are nevoie de un mediu sigur, care să- i permită să evolueze în direcţia dobândirii autonomiei. Tocmai de aceea este importantă cunoaşterea specificului tulburării, ca o condiţie esenţială pentru înţelegerea empatică şi pentru eficienţa terapiei.

În practica psihoterapeutică întâlnim frecvent tulburarea de tip borderline. De altfel se mai spune că « piatra de încercare » a unui psihoterapeut este clientul/ pacientul borderline. Pentru terapeutul începător, este greu să « îl conţină » pe clientul borderline şi să-şi menţină acceptarea pozitivă necondiţionată pe parcursul terapiei şi chiar pe parcursul şedinţei.

Terapia cu clientul borderline reprezintă un bun exerciţiu pentru toleranţa noastră, pentru verificarea aptitudinilor noastre ca terapeuţi. Lucrul cu clienţii borderline este dificil din punct de vedere al rezonanţelor afective .

Ca terapeuţi, este important ( pe parcursul primelor şedinţe), să fim atenţi la rezonanţa noastră, să aflăm cum putem lucra cu sentimentele pe care clientul le trezeşte în noi
( spinoasă problemă a transferului şi a contratransferului ).

O atenţie deosebită trebuie acordată self-explorării ca terapeut. Aşa cum spunea C. Rogers, relaţia terapeutică este influenţată în mod esenţial de congruenţa terapeutului. Numai în aceste condiţii, clientul poate lăsa deoparte apărările sale şi se poate dezvălui în faţa terapeutului.

Terapeutul are nevoie să acorde o deosebită atenţie rezonanţei sale emoţionale, felului în care ţine cont de propriile reacţii şi trăiri emoţionale, ceea ce denotă sensibilitate şi autenticitate , atât de importante în psihoterapia centrată pe persoană. Ceea ce simte terapeutul, reprezintă cel mai mare capital pentru terapie ( lucrul cu propriile trăiri, autenticitatea, transparenţa).

În concepţia lu C. Rogers, există trei condiţii de bază care favorizează relaţia terapeutică: empatia, acceptarea pozitivă necondiţionată şi congruenţa.

În cadrul relaţiei terapeut – client, se formează un climat de încredere şi acceptare, în interiorul căruia se vor manifesta „ forţele de vindecare personale ”. Aceste forţe se manifestă conform tendinţei la autoactualizare şi necesită un „maximum de libertate ”pentru ca personalitatea clientului să se manifeste plenar.

A fi o persoană, spune Peter Schmid, înseamnă “ a se dezvălui, a se revela pe sine în faţa altuia şi către alţii dând posibilitatea “ co-experimentării”.

Carl Rogers afirmă în lucrarea sa “ A deveni o persoană “ că a fi “persoană” este mai degrabă un proces, decât un produs .

Relaţia terapeutică în terapia centrată pe persoană este esenţială şi depinde de autenticitatea şi congruenţa terapeutului. Numai în condiţiile unui comportament congruent din partea terapeutului, clientul se poate „dezvălui”.

Autenticitatea terapeutului înseamnă manifestarea permanent concordantă în relaţia terapeutică. Ceea ce spune terapeutul trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce simte, cu sentimentele proprii şi cu ceea ce exprimă verbal şi nonverbal. Numai în aceste condiţii clientul va putea să renunţe la masca pe care o poartă, la atitudinea de apărare, altfel spus, să fie deschis cu sine şi cu terapeutul .

Efortul autenticităţii presupune ca terapeutul să ia în considerare trăirile clientului şi, de asemenea, să conştientizeze permanent trăirile sale, modul în care se percepe pe sine în relaţia cu clientul, iar atunci când este cazul să –i comunice chiar aceste lucruri. Acceptarea pozitivă necondiţionată şi valorizarea clientului constituie condiţii sine qua non, care pot garanta şi asigura succesul unei schimbări terapeutice.

În viziunea lui Rogers, terapeutul bine intergrat şi maturizat are următoarele calităţi:

  1. Sensibiltate faţă de sentimentele proprii şi curajul de a le exprima fără nici o urmă de reţinere
  2. Acceptare de sine pozitivă, însă fără a fi trecută cu vederea analiza greşelilor personale
  3. Siguranţă de sine şi capacitatea de a admite un alt mod de a fi, fără a-ţi face griji privind propria- ţi identitate
  4. Sensibilitate faţă de expresiile trăirilor interioare ale clientului şi capacitatea de adaptare la acestea

Când terapia merge bine, clientul se va mişca din poziţia în care self- conceptul său, de regulă sărac, slab structurat la intrarea în terapie, către o poziţie unde este mai aproape de esenţa selfului organismic.

Abilitatea terapeutului de a crea o relaţie în care cele 3 atitudini favorizante sunt permanent prezente, va juca un rol important în determinarea gradului în care clientul este capabil să meargă mai departe, către o percepţie pozitivă a propriei persoane şi în punctul în care este capabil să fie în contact cu selful organismic.

what-it-feels-like-to-have-borderline-personality-disorder

ABORDAREA FENOMENOLOGICĂ A TULBURĂRII BORDERLINE

Rogers nu a furnizat indicaţii clare în ceea ce priveşte modalitatea de „ funcţionare „ borderline. Este posibilă avansarea în înţelegerea conceptului şi a modului de funcţionare de tip borderline prin utilizarea noţiunilor de „câmp fenomenologic” şi „ self”. Prin urmare abordarea fenomenologică este caracteristică psihoterapiei centrate pe persoană. Terapeutul manifestă o atitudine empatică aceasta fiind comunicată mai ales la nivel cognitiv şi mai puţin la nivel emoţional, ceea ce este potrivit pentru acest tip de clienti.

Abordarea în psihoterapia centrată pe persoană (PCP ) este una fenomenologică, ceea ce înseamnă că direcţia, mişcarea, vine de la client către terapeut. În demersul terapeutic, acesta este ghidat de experienţa clientului, aşa cum o prezintă el, manifestă empatie şi înţelegere faţă de nevoile clientului, este alături de acesta, îl asistă în rezolvarea problemelor şi simptomelor care îl apasă „aici şi acum” şi nu urmăreşte schimbarea acestuia.

Self- conceptul persoanelor cu tulburare de tip borderline nu are coeziune, este slab structurat, nu are continuitate şi protecţie. Prin urmare, întotdeauna este vulnerabil.

Persoanele semnificative din viaţa persoanei ( părinţii, bunicii etc), au „ impus” condiţiile lor de valorizare ceea ce a dus la structurarea unui self- concept negativ. Astfel, self-conceptul care se naşte este fragil şi, în acelaşi timp coexista ura faţă de propria persoană şi ideile de grandoare, supraestimare, idealizarea şi devalorizarea propriei persoane şi a celorlalţi, sentimentul de autonomie şi dependenţă etc.

Noile experienţe nu pot fi efectiv integrate în self- concept, datorită contradicţiilor inerente ale acestuia.
Am putea spune că acest self- concept “se află în război” , iar “câmpul de bătaie” nu este clar delimitat – inamicul este pretutindeni.

Pentru clientii borderline, relaţia terapeutică este asemeni unui câmp de luptă
şi uneori poate fi chiar o zonă ameninţătoare (Hans Swildens ).

În aceste condiţii de permanentă instabilitate, legile de urgenţă care se impun în vreme de război, sunt aplicate. Pentru a supravieţui, este absolut necesar ca ” inamicul”  să fie localizat, iar “ aliaţii” trebuie să fie cunoscuţi. Prin urmare, oamenii sunt clasificaţi ca fiind “ răi “ sau “ buni”, iar asupra acestei clasificări se lucrează permanent, ea fiind revizuită şi reajustată.

Condiţiile de luptă, cer ca “cei buni “ să fie testaţi daca sunt sau nu de încredere.

borderline

Pentru a înţelege evoluţia self-ului clienţilor borderline, e important să amintim aici cele trei faze ale dezvoltării self- ului aşa cum sunt ele evidenţiate de către E. M. Biermann-Ratjen (1996).

Prima fază a formării self-ului implică experimentarea nevoii de acceptare pozitivă necondiţionată din partea celorlalţi şi a satisfacerii acestei nevoi. Dacă experienţele copilului sunt înţelese empatic şi acceptate necondiţionat de către persoanele semnificative din viaţa acestuia, atunci ele pot fi integrate în self-concept; dacă nu, mai târziu ele vor fi experimentate ca o ameninţare existenţială, de cele mai multe ori neconştientizată.

Faza a doua în dezvoltarea self-ului este indicată de capacitatea acestuia de a forma primul gestalt în care copilul poate integra experienţa de a fi respectat şi apreciat. Tot acum experienţa copilului este clasificată în categoriile de „bun” şi „rău”. De exemplu, dacă persoanele semnificative nu acceptă pozitiv şi necondiţionat nevoile copilului şi reacţionează negativ, cu o atitudine agresiva faţă de un copil „dificil, obraznic”, şi cu prietenie şi dragoste faţă de un copil „cuminte”, acest mod de reacţie pe care copilul il percepe, îi va împărţi experienţele în bune şi rele.

O a treia fază a dezvoltării self-ului începe atunci când apare acceptarea de sine a copilului, când el experimentează abilitatea de a simboliza propria experienţă  şi poate s-o exprime la nivel verbal.

În cazul clienţilor cu tulburare borderline, persoanele semnificative din viaţa lor ( părinţii, bunicii etc) le-au oferit o acceptare condiţionată şi nu i-au înţeles empatic. Astfel, valorile dezirabile acestora au fost introiectate şi însuşite, determinând dezvoltarea unui self bazat pe aceste standarde de valoare, iar propriile nevoi şi evaluări organismice au ajuns să fie ignorate.

Aceste condiţii de valorizare disturbă procesul de evaluare organismică, proces prin care experienţele proprii sunt simbolizate şi evaluate în concordanţă cu dezvoltarea self-ului. Din acest motiv, acest tip de clienti tinde să se adapteze, în primul rând,  nevoilor celorlalţi.

Simptomele în tulburarea de personalitate de tip borderline sunt numeroase şi pot reprezenta încercări de compensare ( abuz de alcool, medicamente) care devin o mască a tulburării reale. Terapeutul trebuie să fie capabil să discearnă dacă simptomele nevrotice au funcţie de protecţie pentru a nu orienta procesul terapeutic într-un sens specific abordării nevrozelor. Prin urmare este foarte important un proces de diagnosticare corectă.

În acelaşi timp persoana borderline are nevoie de suport şi de distanţă. Are nevoie de un mediu sigur, care să- i permită să evolueze în direcţia dobândirii autonomiei.
În terapie are nevoie excesivă de atenţie şi apare tendinţa de a deveni foarte uşor dezamăgit, dar şi de a avea sentimente/ atitudini negative faţă de terapeut ( Gunderson, 1984).

În lucrarea „ Identitat, Begegnung, Kooperation”, Klaus Heinerth scrie în capitolul intitulat „ Simbolizări blocate şi distorsionate”, că „ tulburările de personalitate cu simbolizări blocate au ca fundament mai mult lipsa unei înţelegeri empatice în copilăria timpurie”.

………

( fragment din lucrarea “ Aspecte ale psihoterapiei cu clienţii borderline din perspectiva abordării centrate pe persoană” – Congresul International de Psihologie Cercetarea modernă în psihologie: Cercetări cantitative vs. Cercetări calitative ? Sibiu, 21 – 23 mai 2010)

Copyright © Laura- Simona Ciocoiu

 

Share This