Evolutia familiei in ultimele decenii a urmat un traseu pe directia patriarhat- parteneriat, in zilele noastre, femeia asumandu-si mai multe roluri, carora trebuie sa le faca fata si datorita carora, relatia de familie si de cuplu, poate fi afectata.
Prin urmare, in functie de perspectiva din care privim, relatia dintre parteneri si relatiile in cadrul familiei, pot fi simplificate sau complicate.
De multe ori parintii se simt depasiti, uneori intra nepregatiti in rolul de parinte si de partener de cuplu/ de viata, iar ritmul accelerat in care curge viata noastra si cerintele societatii isi pun amprenta asupra evolutiei familei, influentand rata divorturilor, numarul casatoriilor, momentul aparitiei copiilor etc .
In ultimul timp, totul este analizat si planificat pentru ca sa fie perfect: ne facem planuri in functie de conditiile/ constrangerile ” impuse” de societate, prioritare devin cariera, stabilitatea financiara, situatia materiala etc. Viata noastra a ajuns sa fie controlata de valorile/ nonvalorile promovate de societate si in special de media ( tv, presa scrisa, publicitate etc).
Copiii ajung sa creasca singuri, sau se afla in grija bunicilor, pentru ca parintii, acoperiti de datorii si dorind sa asigure copiilor lor un trai decent, pleaca la munca in strainatate.
In ultimii ani, se simte tot mai des si mai puternic, absenta parintilor in educatia copiilor. Statisticile arata ingrijorator si sunt inregistrate tot mai multe cazuri de depresie in randul copiilor.
La cabinet vin tot mai multi copii cu tulburari de adaptare, tulburari de comportament, cu stima de sine scazuta, o imagine de sine fragmentata, cu simptome borderline etc.
Lipsa fizica si emotionala a parintilor si implicarea acestora in viata copiilor, a lasat urme adanci in personalitatea acestora.
Ne pierdem de noi si in felul acesta si de ceilalti, devenim niste dezradacinati, solidaritatea dispare in neant, iar noi suntem lipsiti de puncte de reper, lipsiti de valori si de modele.
Vedem privelisti aberante: in unele situatii, rolurile se inverseaza, parinti devin niste neadaptati, ” crescuti” de catre copiii maturizati prea devreme, vedem copii fragili care-si ” duc” parintii in spate.
Pana la urma, decizia de a alege ceea ce vrem sa fim si cum vrem sa fim, apartine fiecaruia dintre noi si este o optiune personala, pe care e important sa ne-o asumam…
Crearea acestui tip de relaţie, necesită mult timp înainte de a începe actvitatea terapeutică propriu zisă.
Conform cu Axline ( 1989), elementul cel mai important în terapie
este relaţia terapeutică ( relatia care se creaza intre client şi terapeut).
Este necesară acceptarea clientului ( copil/ adult) asa cum este el, o dovadă a ceea ce persoana poate să ofere şi o reflectare/ feedback înspre client – al sentimentelor acestuia, al emoţiilor sale si a situaţiilor pe care acesta le aduce in terapie.
În această manieră, terapeutul este prezent emoţional în viaţa copilului.
Winnicot ( 1965) afirmă că relaţia terapeutică are multe în comun cu procesul natural al relaţionării dintre mamă şi copil- relaţia care se stabileşte între cei doi. În cadrul acestei relaţii, sunt împărtăşite principiile care stau la baza toleranţei, acceptării şi respectului, acestea fiind atributele unei „ mame suficient de bune „.
Copilul ( adultul care, acum, vine la terapie) nu a fost continut, inteles empatic si acceptat asa cum a fost el, cu toate emotiile si comportamentele sale, in copilarie...
Aceasta continere o face, de cele mai multe ori mama, care este figura primara de atasament.
De cele mai multe ori, ca terapeuti, lucram pe restabilirea unei relatii pierdute cu mama ( o relatie deficitara). Poate ca, fiind copii, nevoile noastre nu au fost intampinate, intelese si implinite de catre parinti. E posibil sa ne simtim deconectati de la proprii parinti, si atunci, cum sa fim conectati la noi? Unele parti din noi pot fi atat de straine si de necunoscute…
Conexiunea rupta in copilarie are nevoie sa fie restabilita,
inteleasa, acceptata, integrata, ca facand parte din sine.
Clientul/ pacientul are nevoie să înveţe să aibă încredere în terapeut, ca în cel care il ajută să intre în contact cu oportunităţile de vindecare şi schimbare, în aceeaşi măsură în care este important ca terapeutul să aibă încredere în abilitatea clientului de a realiza schimbările necesare în viaţa sa, dacă i s-ar oferi aceste oportunităţi.
Primii ani de viata sunt fundamentali pentru restul vietii copilului, de aceea, parintii trebuie sa acorde o atentie deosebita copilului, prin stimularea senzoriala adecvata.
Stimularea senzoriala timpurie are numeroase beneficii:
Beneficii cognitive
stimuleaza invatarea conceptelor, intelegerea, rationamentul si capacitatea de reactie la mediu
Beneficii emotionale
ofera experiente afective si sociale care maresc stima de sine, independenta, exprimarea emotiilor si capacitatea de a socializa cu ceilalti
Beneficii lingvistice
dezvolta abilitatea de a comunica, cu mediul, ajutand copilul sa inteleaga si sa se exprime mai bine prin cuvinte, sunete si tonuri
Beneficii motorii
intareste musculatura si imbunatateste coordonarea miscarilor corpului, capacitatea de deplasare si indemanarea
Dezvoltarea cognitiva are la baza jocul, iar un copil care nu se joaca, are niste dificultati/ intarzieri in dezvoltare.
Tocmai de aceea, parintii sunt primii care pot observa asta si pot veni cu copilul la un consult de specialitate.
Chiar daca un copil se joaca singur sau cu ceilalti, cu obiecte sau fara, jocul il ajuta sa experimenteze si sa devina din ce in ce mai bun in ceea ce are importanta pentru el.
Fundatiile unei dezvoltari armonioase si cunoasterea adecvata a lumii, incep cu interactiunea senzoriala si motorie asupra acesteia. Dezvoltarea creierului si evolutia sa, incep si se bazeaza pe miscare si explorare senzoriala.
Stimularea senzoriala si dezvoltarea creierului se influenteaza reciproc si depind una de cealalta.
Imbunatatirea activitatilor motorii si senzoriale si procesarea informatiilor, apar inainte ca invatarea sa se desfasoare la un nivel elaborat, comportamental sau academic.
Atunci cand copilul mic are o experienta senzoriala bogata, echilibrata, i se ofera acestuia posibilitatea unei dezvoltari emotionale si fizice sanatoase.
Baza acestei dezvoltari o constituie tocmai bogatia experientei senzoriale pe care bebelusul o are inca din burta mamei.
Intre copil si persoana care-l ingrijeste ( in special mama) se creaza o relatie de atașament primar.
Atasamentul primar se bazeaza in principal pe o relatie senzoriala cu persoanele care au grija de copil. Relatia de atasamet primar se formeaza fata de persoana care satisface nevoile noastre senzoriale si care ne ofera un sentiment de siguranta.
Astfel mirosul mamei devine familiar copilului, ne simtim protejati intr-un mediu cu care suntem familiari. Suntem hraniti de mama, reactionam la vocea ei si raspundem mangaierilor si atingerilor ei.
Experienta noastra senzoriala timpurie este esentiala pentru dezvoltarea emotionala si fizica echilibrata si se formeaza pe baza experientei senzoriale, in relatie cu figura de atasament primara, care, de cele mai multe ori este mama.
Chiar inainte de ne naste, impulsurile primite de noi sunt senzoriale. Cercetarile arata ca în burtica mamei, bebelusul raspunde semnalelor luminoase, poate avea reactii fata de sunete si muzica si poate sa reactioneze la miscare si atingeri. Nu stim daca exista cercetari care sa arate reactia la mirosuri, dar atata timp cat mirosul este conectat cu creierului ancestral este evident ca acesta se dezvolta inca din uter.
Cu siguranta mirosul mamei face ca sa creeze acea familiaritate initiala intre copil si mama lui. Ca sa nu mai spunem, ca atunci cand un copil are o jucarie preferata sau o paturica, acestea nu ar trebui spalate, deoarece se distruge mirosul primar, cel care creaza acea relatie cu jucaria sau cu paturica.
Cand copilul ( sau chiar adultul) se simte insecurizat- cand nu se simte sigur, – el se leaga de ceva, care este familiar si senzorial.
Rutina, orele de masa si mancarea, fotografiile de familie si melodiile preferate, patul, hainele sunt lucruri pe care le cunoastem, si le cunoastem prin intermediul corpului.
Toate lucrurile reinnoite/ noi ne influenteaza sistemul senzorial.
Suntem incurajati sa ne schimbam in totalitate mobilierul din bucatarie, living room, dormitor. Alterarea mediului familiar, a obisnuintelor, ne afecteaza mediul familiar si calitatile senzoriale ale acestuia.
Asa cum mediul nostru se poate schimba brusc, tot asa se poate schimba si lumea copilului.
Copiii au nevoie de o tranzitie usoara, atunci cand lucrurile se schimba.
Treptat, putem tolera impulsurile senzoriale ( diferite de ale noastre) care vin de la ceilalti- mirosul lor, mediul lor inconjurator este diferit de-al nostru, vocile lor suna diferit, ei ne tin si ne ating in mod diferit.
Atunci cand copilul se simte securizat din punct de vedere al experientei senzoriale, in relatia cu figura primara de atasament, el va fi capabili sa formeze noi atasamente si sistemul sau senzorial va fi deschis catre noi experiente provocatoare.
O mama creativa incearca sa ofere copilului sau o multitudine de experiente senzoriale de joc, in mod special in decursul primul an de viata.
Acestea vor facilita o interactiune complexa cu mediul, stabilirea de noi relații, o adaptare adecvată si o evolutie armonioasă a copilului din toate punctele de vedere.
Momentul baitei este un moment sezorial foarte important datorita interactiunii cu apa si cu baloanele de sapun, cu jucariile plutitoare, cu prosoapele calde, cu pijamalutele etc.
Bebelusii se bucura de jocul senzorial interactiv, mai mult decat sa fie lasati sa se joace cu jucariile, singuri. Atunci cand sunt pregatiti de joc, ei vor crea momentul si locul pentru joaca. De asemenea, este important ca sa existe un timp de calitate si sa fie oferite diferite materiale/ obiecte, jucarii senzoriale, care sa stimuleze interesul si dezvoltarea copilului.
Pe masura ce copilul creste- tot mai multe activitati pot contribui la imbogatirea jocului si la diversificarea experientei senzoriale: plaja, gatitul, gradinaritul, sportul, gimnastica, dansul, innotul, jocul cu mingea, de-a v-ati ascunselea, constructia de case, si multe alte jocuri.
Parintii si in special mamicile, care petrec cea mai mare a timpului cu copilul, au nevoie sa cunoasca modalitati de stimulare senzoriala adecvate, pentru a oferi copilului, suficiente experiente de dezvoltare. Pentru aceasta, parintii pot participa la programele noastre de Dezvoltare Senzoriala.
Cuplurile nefericite ajung asa datorita ranilor pe care fiecare partener le aduce cu sine, rani care vin, de cele mai multe ori din trecut, din relatia cu parintii. Relatiile noastre de iubire depind de tipul de atasament pe care l-am dezvoltat in copilarie…
Fiecare duce cu sine, la maturitate, nevoi neimplinite ca si copii, rani nevindecate, traume, frici, imagine de sine negativa, stima de sine degradata…
Cei mai curajosi vin in terapie si povestesc despre relatia cu parintii, despre cum s-au simtit ca si copii: poate nu intotdeauna au fost intampinati in nevoile lor, poate au fost respinsi, nu s-au simtit iubiti si acceptati ca si copii, poate asteptarile parintilor au fost prea mari etc
Poate ca uneori parintii, prea absorbiti de grijile si fricile lor, suferind la randul lor ca si copii, nu au stiut cum sa fie alaturi de ei, sa-i sustina, sa-i contina cu toate emotiile si trairile lor, sa-i accepte asa cum sunt…
Uneori, parintii au fost prezenti, dar ne-au neglijat sau abuzat. Alteori, parintii (amandoi sau doar unul dintre ei) au fost absenti fizic ( in urma mortii/ divortului) sau, chiar daca au fost prezenti fizic, au fost absenti emotional…
Fiecare dintre noi are ranile sale, cicatricile sale emotionale, pe care a incercat, sau nu, sa le vindece…
E greu sa ne apropiem de ele, sa ne dam voie sa le simtim, de aceea, de cele mai multe ori, nu ne mai gandim la ele, evitam sa vorbim despre acestea, dar asta nu inseamna ca au disparut. Poate ne este frica sau rusine si nu vrem sa vedem ce e acolo, dar putem face asta intr-un spatiu sigur, continator, in psihoterapie.
Atata timp cat vom refuza sa ne uitam la ele si sa le acceptam ( fiindca ele sunt ale noastre, nu ale altora), ranile vor fi mereu acolo si daca nu vom avea grija de ele, vor avea ele ” grija” de noi, reactivandu-se atunci cand vom simti frica de a pierde relatia, de a pierde iubirea partenerului.
Uneori, nu mai putem face nici macar cuplu, fiindca suntem prea plini de fricile din noi…
Deconectati de la proprii parinti, ajungem sa ne simtim instrainati de noi.
Si cum putem fi conectati la celalalt, atunci cand suntem deconectati, in primul rand de la noi?
“ Jocul este cea mai elaborată formă de cercetare” – Albert Einstein
După cum bine ştim, jocul este activitatea principală a copilului şi este esenţial pentru o dezvoltare sănătoasă şi armonioasă a acestuia. Importanţa jocului în dezvoltarea copilului nu este dată doar de rolul acestuia în învăţare, ci şi de procesul prin care copiii pot utiliza jocul pentru a-şi exprima sentimentele, pentru a crea noi relaţii, sau pentru a le îmbunătăţi şi aprofunda pe cele existente.
În procesul jocului, apar şi se dezvoltă relaţii cu ceilalţi ( copii sau adulţi), se conturează sentimentul de apartenenţă la grup, se promovează starea de bine.
Jocul poate fi considerat ca preludiu al înţelegerii şi dezvoltării cognitive şi reprezintă modalitatea primară prin care copilul învaţă despre el, despre ceilalţi si despre ceea ce-l înconjoară.
Urmărind jocul unui copil poţi să- ţi dai seama de interacţiunea acestuia cu lumea: felul în care se joacă, obiectele pe care le utilizează, activitaţile sale etc. Jocul ajută la dezvoltarea unor strategii de relaţionare, la îmbunătăţirea comunicării, ajută la explorarea semnificaţiilor lumii înconjurătoare, dezvoltă imaginaţia etc.
Majoritatea oamenilor consideră că jocul este asociat cu domeniul copilăriei şi se adresează copiilor mici, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Şi adulţii sunt dornici să se joace. Copiii sunt foarte creativi şi se pot juca cu orice: cu cutiile în care sunt ambalate jucăriile, cu panglicile care au servit la împachetarea jucăriilor, pot folosi etichetele ca şi bilete de tren etc. Ei pot crea jucării din orice, atâta timp cât li se permite să- şi exprime creativitatea.
Ca părinţi, este important să încurajăm demersul imaginativ al copiilor şi explorarea, fără a- i ridiculiza, pentru că nu folosesc lucrurile “ aşa cum trebuie”!
Copyright@ Laura Ciocoiu
În timp, cu cât vom oferi o mai mare libertate copilului şi vom susţine repetiţiile, jocul se va rafina. Dacă li se oferă un spaţiu sigur, un adult care să fie disponibil şi câteva materiale foarte simple, capacitatea de joc este nelimitată. Jocul ia naştere în cadrul interacţiunii de joc iniţial ( dintre mamă şi copil), încă din timpul sarcinii. Mama îi cântă bebeluşului, îi poate spune poveşti, îl mangâie etc. Putem spune ca începutul ataşamentului sănătos între mamă şi copil, o reprezintă capacitatea timpurie de joc.
În ultimul timp este promovat contactul fizic prelungit între mamă şi copil atât de benefic pentru o dezvoltare sănătoasă şi armonioasă a celui mic ( copilul este purtat in sling, marsupiu etc) , iar alăptatul la sân continuă deseori mult după vârsta de 1 an. Toate acestea contribuie la stabilizarea ataşamentul primar.
Atunci când interacţiunea cu copilul este susţinută şi consolidată prin joc, relaţia de ataşament care se dezvoltă, va fi una sănătoasă şi armonioasă, iar aceasta va avea efecte benefice care se vor propaga în relaţiile ulterioare, pe care copilul le va dezvolta.
Natura terapeutică a jocului şi beneficiile terapiei prin joc ( TJ)
Pentru terapia prin joc este obligatoriu ca psihoterapeutul sa fie specializat în terapie prin joc, deoarece jocul, ca instrument terapeutic presupune anumite principii terapeutice si vorbim aici despre un proces care se desfăşoară în anumite condiţii.
Cercetarile arată că Terapia prin Joc ( TJ) are numeroase beneficii şi contribuie la îmbunatatirea comportamentului şi a sferei emoţionale.
Tehnici ale terapiei prin joc sunt utilizate şi în psihoterapia adulţilor.
Terapia prin joc poate reda abilităţile pierdute, blocate, îmbogăţeşte experienţa emoţională şi rezilienţa– capacitatea de a face faţă şi de a se adapta la schimbările ce apar de- a lungul vieţii. Copiii îşi pot exprima sentimentele fără a folosi cuvintele, chiar atunci când ei au pierdut etape de dezvoltare, prin boală, dificultati de învățare, trauma etc
În terapia prin joc, copilul intră în contact cu sine, este ajutat să conştientizeze punctele forte, dar si pe cele slabe, să îşi construiască stima de sine, respectul de sine şi încrederea în el.
Terapia prin joc se desfăşoară într-un spaţiu sigur ( în cadrul cabinetului de psihoterapie), într-un timp care-i aparţine copilului, în prezenţa terapeutului.
Siguranţa fizică, emoţională şi confidenţialitatea sunt deosebit de importante pentru copiii și familiile care beneficiază de Terapie prin Joc.
– Cei 5 locatarii de la nr. 10-
Copyright@ Laura Ciocoiu
Când este recomandată terapia prin joc ( TJ)
Aceasta formă de psihoterapie este recomandată atunci când copilul:
– Nu-şi atinge potenţialul maxim din punct de vedere academic ( şcolar) sau social
– Are dificultăţi de învăţare
– Se află în situaţia de a fi exclus din şcoală
– Este hiperactiv, instabil, se concentrează greu în activităţi
– A trecut printr-o traumă ( abuz, fizic, emoţional, sexual, boală, separarea sau divorţul părinţilor, accident etc)
– Este diagnosticat cu ADHD, tulburare din spectrul autist, sindrom Asperger etc
– Se află în proces de adopţie, sau de îngrijire în cadru instituţionalizat
– Suferă de anxietate, stres, fobii, ticuri nervoase etc
– A suferit o pierdere majoră sau se află în doliu
– Este retras, trist, apatic
– Are anumite disfuncţionalităţi, deficienţe sau suferă de o boală cronică
– Are dificultăţi în a-şi face prieteni
– Are izbucniri de furie pe care nu o poate controla
– Nu îşi ascultă părinţii, are un comportament opoziţionist, este negativist, răspunde obraznic
– Nu are încredere în sine, nu are iniţiativă, este timid
– Are certuri frecvente cu părinţii, colegii, fraţii sau surorile
– Este bătăuş cu alţii sau este victima agresiunilor, intimidării – fenomenul “ bullying”
– Are coşmaruri şi tulburări de somn
– Nu se joacă etc
Copiii care au trecut prin aceste experienţe răspund foarte bine la terapia prin joc, starea copilului se ameliorează şi se înregistrează progrese evidente.
Copii exprima lumea interioara prin tehnici creative
Copyright@ Laura Ciocoiu
Gravitatea problemei
Terapeutul prin joc evaluează gravitatea problemei, vechimea ei şi în funcţie de acestea pot fi asociate şi alte tehnici terapeutice pentru a obţine o evoluţie pozitivă, din punct de vedere emoţional şi comportamental. Atunci când problemele emoţionale şi comportamentale au rădăcini adânci, este necesar un proces terapeutic de durată.
Pentru a veni în sprijinul părinţilor, prezentăm, orientativ, câteva indicii în aprecierea gradului de severitate al problemei, dar consultaţia pe care psihoterapeutul o face, este esenţială!
Grad uşor – Spitalizare pentru intervenţii chirurgicale minore. Aspecte care se referă la probleme relaţionale nerezolvate: prietenii, rivalităţi între fraţi, relaţionarea cu părinţii etc
Grad moderat- Stres, traumă ( separare, divorţ, accidente, agresiuni etc)
Grad sever – Abuz fizic sau sexual repetat, abuzuri din surse multiple etc
Recomandăm ca părinţii să acorde atenţie primelor manifestări problematice pe care le observă la copil şi să solicite ajutorul unui specialist, deoarece, intervenţiile terapeutice într-un stadiu timpuriu, vor preveni agravarea situaţiei şi apariţia unor simptome dificil de gestionat.
( articolul a fost publicat in revista Bebelu, septembrie 2014)
NOTA pentru parinti:
Terapeut prin joc este acel terapeut/ psihoterapeut care s-a specializat in Terapie prin Joc.
Aceasta inseamna formare in Terapie prin Joc ( Play Therapy) de minim 3 ani. Nu inseamna nici Playful Parenting, nici a lasa copilul sa se joace pur si simplu. Terapia prin joc este un proces, iar jocul este utilizat cu scop terapeutic. Am tinut sa fac aceasta precizare, deoarece am vazut psihoterapeuti care se autointituleaza ” terapeut prin joc”, fara a avea o formare/ specializare in aceasta forma de psihoterapie si mai mult decat atat, chiar studenti care inca nu si-au finalizat studiile in psihologie si sustin ca fac terapie prin joc.
