Evolutia familiei in ultimele decenii a urmat un traseu pe directia patriarhat- parteneriat, in zilele noastre, femeia asumandu-si mai multe roluri, carora trebuie sa le faca fata si datorita carora, relatia de familie si de cuplu, poate fi afectata.
Prin urmare, in functie de perspectiva din care privim, relatia dintre parteneri si relatiile in cadrul familiei, pot fi simplificate sau complicate.
De multe ori parintii se simt depasiti, uneori intra nepregatiti in rolul de parinte si de partener de cuplu/ de viata, iar ritmul accelerat in care curge viata noastra si cerintele societatii isi pun amprenta asupra evolutiei familei, influentand rata divorturilor, numarul casatoriilor, momentul aparitiei copiilor etc .
In ultimul timp, totul este analizat si planificat pentru ca sa fie perfect: ne facem planuri in functie de conditiile/ constrangerile ” impuse” de societate, prioritare devin cariera, stabilitatea financiara, situatia materiala etc. Viata noastra a ajuns sa fie controlata de valorile/ nonvalorile promovate de societate si in special de media ( tv, presa scrisa, publicitate etc).
Copiii ajung sa creasca singuri, sau se afla in grija bunicilor, pentru ca parintii, acoperiti de datorii si dorind sa asigure copiilor lor un trai decent, pleaca la munca in strainatate.
In ultimii ani, se simte tot mai des si mai puternic, absenta parintilor in educatia copiilor. Statisticile arata ingrijorator si sunt inregistrate tot mai multe cazuri de depresie in randul copiilor.
La cabinet vin tot mai multi copii cu tulburari de adaptare, tulburari de comportament, cu stima de sine scazuta, o imagine de sine fragmentata, cu simptome borderline etc.
Lipsa fizica si emotionala a parintilor si implicarea acestora in viata copiilor, a lasat urme adanci in personalitatea acestora.
Ne pierdem de noi si in felul acesta si de ceilalti, devenim niste dezradacinati, solidaritatea dispare in neant, iar noi suntem lipsiti de puncte de reper, lipsiti de valori si de modele.
Vedem privelisti aberante: in unele situatii, rolurile se inverseaza, parinti devin niste neadaptati, ” crescuti” de catre copiii maturizati prea devreme, vedem copii fragili care-si ” duc” parintii in spate.
Pana la urma, decizia de a alege ceea ce vrem sa fim si cum vrem sa fim, apartine fiecaruia dintre noi si este o optiune personala, pe care e important sa ne-o asumam…
Crearea acestui tip de relaţie, necesită mult timp înainte de a începe actvitatea terapeutică propriu zisă.
Conform cu Axline ( 1989), elementul cel mai important în terapie
este relaţia terapeutică ( relatia care se creaza intre client şi terapeut).
Este necesară acceptarea clientului ( copil/ adult) asa cum este el, o dovadă a ceea ce persoana poate să ofere şi o reflectare/ feedback înspre client – al sentimentelor acestuia, al emoţiilor sale si a situaţiilor pe care acesta le aduce in terapie.
În această manieră, terapeutul este prezent emoţional în viaţa copilului.
Winnicot ( 1965) afirmă că relaţia terapeutică are multe în comun cu procesul natural al relaţionării dintre mamă şi copil- relaţia care se stabileşte între cei doi. În cadrul acestei relaţii, sunt împărtăşite principiile care stau la baza toleranţei, acceptării şi respectului, acestea fiind atributele unei „ mame suficient de bune „.
Copilul ( adultul care, acum, vine la terapie) nu a fost continut, inteles empatic si acceptat asa cum a fost el, cu toate emotiile si comportamentele sale, in copilarie...
Aceasta continere o face, de cele mai multe ori mama, care este figura primara de atasament.
De cele mai multe ori, ca terapeuti, lucram pe restabilirea unei relatii pierdute cu mama ( o relatie deficitara). Poate ca, fiind copii, nevoile noastre nu au fost intampinate, intelese si implinite de catre parinti. E posibil sa ne simtim deconectati de la proprii parinti, si atunci, cum sa fim conectati la noi? Unele parti din noi pot fi atat de straine si de necunoscute…
Conexiunea rupta in copilarie are nevoie sa fie restabilita,
inteleasa, acceptata, integrata, ca facand parte din sine.
Clientul/ pacientul are nevoie să înveţe să aibă încredere în terapeut, ca în cel care il ajută să intre în contact cu oportunităţile de vindecare şi schimbare, în aceeaşi măsură în care este important ca terapeutul să aibă încredere în abilitatea clientului de a realiza schimbările necesare în viaţa sa, dacă i s-ar oferi aceste oportunităţi.
Barbatii sunt vulnerabili. Atunci cand vin la terapie sunt inarmati cu scutul si spada, fiindca asa au fost invatati ( de catre mama, de cele mai multe ori, fiindca mama/ femeia este cea care face educatie).
Au fost invatati sa adopte rolul luptatorului, sa fie barbati, sa nu cedeze, fiindca barbatii nu plang niciodata… Un barbat e puternic, nu are frica, poate sa le rezolve pe toate…
De fapt, dupa un timp, cei mai curajosi si increzatori in fortele lor, leapada armura pe care au lipit-o strans de ei, chiar daca desprinderea acesteia e dureroasa si presupune responsabilizare si asumarea propriului Sine si acceptarea a ceea ce sunt ei in esenta, a ceea ce nu poate fi acceptat si integrat.
Treptat, ei dezvaluie un Eu incredibil de vulnerabil, dramatic si plin de tensiuni, hranit de ambivalente…
Barbatul care provine dintr-o familie in care mama a fost distanta afectiv ( fara sa ofere iubire, mangaiere, continere, vorbe frumoase si intelegere empatica) si in care acest comportament a fost dublat de o atitudine dominanta ( de control), in prezenta unui tata pasiv/ absent emotional ( fara implicare afectiva fata de copil ) are toate sansele sa dezvolte o atitudine ambivalenta fata de femei.
Acest barbat iubeste si uraste femeia.
El ajunge sa se manifeste plin de iubire, tandru intr-un anumit moment, ca dupa aceea sa ajunga in cealalta extrema: sa critice, sa jigneasca, sa devina agresiv ( verbal sau fizic).
Si toate astea pentru a ascunde sentimentele de vulnerabilitate pe care le traieste intens si carora ii e greu sa le faca fata, deoarece, acestea nu au fost acceptate si continute de catre mama .
De multe ori, acest barbat adopta comportamentul ” macho”, incercand sa diminueze rolul femeii, s-o minimalizeze in relatia cu el, tratand-o cu superioritate. Uneori, reuseste chiar sa-i induca acesteia, un sentiment de culpabilizare ( o va invinovati pentru toate nereusitele lui).
Astfel, apare santajul emotional. Si pentru santaj, e nevoie de doi…
