Cum poate afecta barbatii, absenta emotionala sau fizica a tatalui?
Devenirea ca barbat a fiului, se face in relatia cu tatal.
Tatal este cel care-l “ unge”, il numeste ” suficient de barbat” pe fiul sau.
Atunci cand, dintr-un motiv sau altul, fiul nu a avut o relatie cu tatal ( datorita decesului, a divortul, a absentei emotionale/ neimplicarii acestuia etc), devenirea ca barbat a acestuia este afectata.
Chiar daca tatal este prezent fizic, el poate fi absent emotional, astfel incat, dezvoltarea emotionala si comportamentala a fiului va avea de suferit.
De multe ori, aceasta relatie este deteriorata si intra in categoria “ pierderea tatalui”. Este tot o pierdere, asa cum e si cea cauzata de deces, separare, divort etc. Este o trauma pe care baiatul o va purta cu el toata viata si care-l va afecta cu atat mai mult , cu cat aceasta apare de tmpuriu.
Barbatii care nu au avut tati pentru a-i initia in masculinitate, vor deveni dependenti de femei care sa aiba grija de ei si, care, chiar sa-i defineasca.
Tatal este cel care detine cheia masculinitatii sanatoase a fiului sau.
Fiul incepe sa se simta “ destul de barbat” in interactiunea cu tatal sau.
Nevoia de mama, este un premiu de consolare care- si pierde stralucirea, in comparatie cu apropierea de tata- adevaratul jackpot.
Daca ai trecut prin astfel de experiente si simti ca acestea te-au afectat, daca rezonezi la ceea ce ai citit aici, poti aduce o schimbare in viata ta, astfel incat sa te simti mai bine cu tine, in primul rand.
Suna pentru o programare si impreuna vom aduce linistea in sufletul tau.
Ranile emotionale vor fi vindecate.
Barbatii sunt vulnerabili. Atunci cand vin la terapie sunt inarmati cu scutul si spada, fiindca asa au fost invatati ( de catre mama, de cele mai multe ori, fiindca mama/ femeia este cea care face educatie).
Au fost invatati sa adopte rolul luptatorului, sa fie barbati, sa nu cedeze, fiindca barbatii nu plang niciodata… Un barbat e puternic, nu are frica, poate sa le rezolve pe toate…
De fapt, dupa un timp, cei mai curajosi si increzatori in fortele lor, leapada armura pe care au lipit-o strans de ei, chiar daca desprinderea acesteia e dureroasa si presupune responsabilizare si asumarea propriului Sine si acceptarea a ceea ce sunt ei in esenta, a ceea ce nu poate fi acceptat si integrat.
Treptat, ei dezvaluie un Eu incredibil de vulnerabil, dramatic si plin de tensiuni, hranit de ambivalente…
Barbatul care provine dintr-o familie in care mama a fost distanta afectiv ( fara sa ofere iubire, mangaiere, continere, vorbe frumoase si intelegere empatica) si in care acest comportament a fost dublat de o atitudine dominanta ( de control), in prezenta unui tata pasiv/ absent emotional ( fara implicare afectiva fata de copil ) are toate sansele sa dezvolte o atitudine ambivalenta fata de femei.
Acest barbat iubeste si uraste femeia.
El ajunge sa se manifeste plin de iubire, tandru intr-un anumit moment, ca dupa aceea sa ajunga in cealalta extrema: sa critice, sa jigneasca, sa devina agresiv ( verbal sau fizic).
Si toate astea pentru a ascunde sentimentele de vulnerabilitate pe care le traieste intens si carora ii e greu sa le faca fata, deoarece, acestea nu au fost acceptate si continute de catre mama .
De multe ori, acest barbat adopta comportamentul ” macho”, incercand sa diminueze rolul femeii, s-o minimalizeze in relatia cu el, tratand-o cu superioritate. Uneori, reuseste chiar sa-i induca acesteia, un sentiment de culpabilizare ( o va invinovati pentru toate nereusitele lui).
Astfel, apare santajul emotional. Si pentru santaj, e nevoie de doi…
Cuplurile nefericite ajung asa datorita ranilor pe care fiecare partener le aduce cu sine, rani care vin, de cele mai multe ori din trecut, din relatia cu parintii. Relatiile noastre de iubire depind de tipul de atasament pe care l-am dezvoltat in copilarie…
Fiecare duce cu sine, la maturitate, nevoi neimplinite ca si copii, rani nevindecate, traume, frici, imagine de sine negativa, stima de sine degradata…
Cei mai curajosi vin in terapie si povestesc despre relatia cu parintii, despre cum s-au simtit ca si copii: poate nu intotdeauna au fost intampinati in nevoile lor, poate au fost respinsi, nu s-au simtit iubiti si acceptati ca si copii, poate asteptarile parintilor au fost prea mari etc
Poate ca uneori parintii, prea absorbiti de grijile si fricile lor, suferind la randul lor ca si copii, nu au stiut cum sa fie alaturi de ei, sa-i sustina, sa-i contina cu toate emotiile si trairile lor, sa-i accepte asa cum sunt…
Uneori, parintii au fost prezenti, dar ne-au neglijat sau abuzat. Alteori, parintii (amandoi sau doar unul dintre ei) au fost absenti fizic ( in urma mortii/ divortului) sau, chiar daca au fost prezenti fizic, au fost absenti emotional…
Fiecare dintre noi are ranile sale, cicatricile sale emotionale, pe care a incercat, sau nu, sa le vindece…
E greu sa ne apropiem de ele, sa ne dam voie sa le simtim, de aceea, de cele mai multe ori, nu ne mai gandim la ele, evitam sa vorbim despre acestea, dar asta nu inseamna ca au disparut. Poate ne este frica sau rusine si nu vrem sa vedem ce e acolo, dar putem face asta intr-un spatiu sigur, continator, in psihoterapie.
Atata timp cat vom refuza sa ne uitam la ele si sa le acceptam ( fiindca ele sunt ale noastre, nu ale altora), ranile vor fi mereu acolo si daca nu vom avea grija de ele, vor avea ele ” grija” de noi, reactivandu-se atunci cand vom simti frica de a pierde relatia, de a pierde iubirea partenerului.
Uneori, nu mai putem face nici macar cuplu, fiindca suntem prea plini de fricile din noi…
Deconectati de la proprii parinti, ajungem sa ne simtim instrainati de noi.
Si cum putem fi conectati la celalalt, atunci cand suntem deconectati, in primul rand de la noi?
In urma unui eveniment traumatic, e nevoie de timp si spatiu pentru continerea suferintei si a tuturor emotiilor ce o insotesc.
Socul emotional care apare la inceput este urmat de furie, de neputinta, depresie si trairi puternice care au nevoie sa fie continute si exprimate intr-un cadru psihoterapeutic, adecvat.
Arsurile cauzeaza cicatrici fizice si emotionale, care vor aminti victimei si familiei acesteia, evenimentul traumatic. Practic, toata viata vor exista evidente fizice ale evenimentului traumatic.
O problema majora a pacientilor care au experimentat trauma prin arsura, este aceea ca persoana se lupta cu o schimbare a imaginii corporale, pe care are nevoie sa o accepte.
Pacientii cu arsuri la nivelul fetei si mainilor, deci la nivelul partilor expuse ale corpului, sunt afectati psihic mai mult decat pacientii care sufera arsuri pe parti ale corpului neexpuse vizual.
Vizibilitatea crescuta a arsurilor face ca trauma si efectele psihologice ale acesteia sa fie mai accentuate.
Multe dintre aceste persoane sufera de depresie.
Psihoterapia imediata in aceste sitiuatii de criza are ca obiective evaluarea agentilor stresori, a situatiilor de risc, a mecanismelor de coping ( de a face fata situatiei) a rezilientei etc.
Familia si suportul oferit de aceasta are un rol esential in recuperarea pacientului cu arsuri.
Evaluarea acestor factori trebuie inceputa cat mai curand posibil. Deasemenea se evalueaza si familia, pentru a se stabili factorii de risc si punctele forte pe care aceasta le are in sustinerea si recuperarea pacientului cu arsuri. Prin urmare, se lucreaza si cu familia in acelasi mod in care se lucreaza si cu pacientul.
Persoanele cu arsuri, in afara problemelor fizice, au simptome psihologice de dezorientare, confuzie, tulburari tranzitorii de somn si delir, probleme de concentrare, de alimentatie etc.
E important, ca acestea si famila, sa stie ca problemele vor continua o perioada.
In urma unui asememea eveniment traumatic, pacientii cu arsuri, au o perceptie distorsionata a realitatii, o sensibilitate crescuta, o stare de anxietate amplificata.
Tratamentul medicamentos si chirurgical trebuie instituit in acelasi timp cu cel psihoterapeutic pentru rezolvarea crizelor fiziologice. Aceasta perioada este si o perioada critica din punct de vedere psihologic.
Pacientul cu arsuri are o stare de anxietate crescuta, frica de moarte, frica de durere si frica de interventiile chirigicale in acelasi timp. Toate acestea pot imprima o directie diferita si influenteaza evolutia pacientului in procesul de recuperare.
Factorii psihologici au o influenta majora in gestionarea durerii si anxietatii.
Chiar daca persoanele sunt in stare critica sau grava , e foarte important sa li se vorbeasca. Chiar daca nu raspund, nu inseamna ca nu aud.
Familia reprezinta suportul esential in recuperarea pacientilor cu arsuri, deoarece ea poate oferi un punct de sprijin pentru directie si control.
Pentru pacientul care a experimentat o situatie traumatica, situatie in care nu a avut niciun control, e important sa existe continere intr-un timp si spatiu, in care el sa poata recastiga controlul.
Prin urmare, in procesul psihoterapeutic, persoana este ajutata sa faca asta.
Persoana este ajutata sa se concentreze in prezent.
copyright@ Laura Ciocoiu
Ulterior interventiei in criza, sunt utilizate tehnicile creative- expresive, deoarece trauma este incapsulata la nivel corporal, mai mult sub forma imaginilor si a trairilor, decat sub forma cuvintelor.
Appleton ( 2001) a studiat efectele tehnicilor expresiv- creative asupra pacientilor cu arsuri, care au necesitat spitalizarea. In astfel de traume, rolul psihoterapeutului in interventia traumatica este de a oferi posibilitatea exprimarii terapeutice si mobilizarea resurselor atat de profunde ale persoanei, pe drumul catre de recuperare.
Un studiu recent arata ca muzica ambientala are efect pozitiv in recuperarea pacientilor care au fost supusi unor interventii chirurgicale. Astfel, in urma auditiilor muzicale ( muzica ambientala), s-a constatat o diminuare a efectului negativ al mediului, cresterea capacitatii de recuperare a pacientilor si modificarea raspunsului lor la durere.
In acest studiu, pacientii care au avut o interventie chirurgicala determinata de cancer, au primit ingrijire medicala standard.
Jumatate dintre acestia au primit un MP3 player si au beneficiat de un program cu muzica ambientala ( instrumentala), la volum maxim de 60 decibeli – si au fost incurajati de catre personalul care le acorda ingrijire sa asculte cel putin o jumatate de ora dupa ce isi luau medicatia, de doua ori pe zi.
Inainte de tratament, toti pacientii au avut niveluri similare de anxietate, durere și iritație la nivelul de zgomot din mediu. Trei zile mai târziu, pacientii care au ascultat muzica ambientala au spus ca au fost capabili de a gestiona mai bine durerea lor și au fost mai puțin deranjati de zgomotul din spital, in timp ce pacientii fara muzica nu au experimentat nici o schimbare, potrivit studiului.
Interventiile chirurgicale constituie o experienta traumatizanta, astfel incat gasirea unor metode prin care pacientii sa se simta cat mai confortabil cu aceasta situatie de viata, poate reprezenta un obiectiv important pentru echipa terapeutica. De aceea psihoterapeutul are un rol esential in cadrul recuperarii.
Discutiile cu acesta si programele de interventie specializata, care sa ii aduca pacientului o stabilitate si un spatiu sigur in care poate sa exploreze temerile si preocuparile sale, sunt esentiale. Prin meloterapie ( music therapy), art terapie si alte tehnici creative, pacientii pot sa- si restabileasca mai usor starea de bine si de confort emotional si fizic, asa cum demonstreaza acest studiu si capacitatea lor de recuperare creste simtitor.
Cei mai mulți dintre noi ascultam muzica pentru a ne elibera de stres, de suferinta emotionala, dar iata ca acest studiu demonstreaza ca si durerea fizica poate fi ameliorata cu ajutorul muzicii.