In ultimii ani se pune tot mai mult accentul pe importanta personalitatii terapeutului, pe calitatile personale ale acestuia in cadrul procesului terapeutic.
Pentru ca relatia dintre terapeut si client sa fie una sanatoasa, benefica este importanta relatia pe care terapeutul o are cu sine. Atata timp cat terapeutul nu se afla in contact cu sine , nu poate fi in contact cu clientul, nu-l poate “ simti”. Autenticitatea terapeutului, congruenta, autoacceptarea, empatia sunt esentiale in stabilirea acestei relatii. Lumea interioara este cea mai pretioasa resursa a unui psihoterapeut, iar pentru relatia terapeutica, capacitatea de a se cunoaste pe sine, de a se accepta si exprima pe sine este esentiala.
Cu toate ca Freud (1905) punea accentul pe insight-ul intelectual, considera personalitatea terapeutului, un factor extrem de important in procesul terapeutic- “Nu este ceva modern: medicii din Antichitate au spus ca nu medicamentul este cel care vindeca, ci medicul, adica personalitatea acestuia, in masura in care el isi poate exercita influenta prin ea”. Jung (1934) afirma “personalitatea si atitudinea medicului au o importanta suprema”. In urma cercetarilor efectuate de Strupp (1958, 1959) acesta a ajuns la concluzia ca influenta personala a terapeutului, in eficienta procesului terapeutic, este mai mare decat efectele pe care le au tehnicile psihoterapeutice specifice.
Asa cum, intr-un mod deosebit de plastic spunea Yalom (2011),
Sinele terapeutului reprezinta “ Stradivariusul practicii psihoterapeutice”.Dave Mearns ( 2010) subliniaza “ prima sa preocupare a unui consilier nu este nici aceea de a achizitiona cunostinte teroretice si nici de a-si dezvolta abilitatile terapeutice, ci intelegerea si pretuirea lui insusi, ca fiinta umana.”
Sinele terapeutului este cea mai valoroasa resursa in procesul terapeutic.
Obiectivul terapeutului centrat pe persoana este sa ofere aceasta relatie, in care intelepciunea si potentialul interior, proprii fiecarei persoane, sa se poata manifesta, sa fie eliberate si amplificate. Insa nu va putea face asta, daca nu-si va acorda siesi aceeasi acceptare pozitiva neconditionata si acea intelegere empatica pe care doreste s-o transmita clientului sau.
Dacă terapeutul nu poate să- şi ofere sieşi o relaţie corespunzătoare, nu poate face asta nici pentru client ! Un psihoterapeut care nu se accepta pe sine si care are o atitudine autopunitiva chiar, va ajunge sa fie perceput de catre clientii sai, si mai ales de catre cei profund afectati, ca lipsit de autenticitate, fals.
Condiţiile necesare şi suficiente pentru ca relaţia terapeutică să funcţioneze sunt :
– Înţelegerea empatică – înţelegerea câmpului de referinţă al clientului, abilitatea de a pătrunde într-adevăr în lumea subiectivă a clientului, de a simţi ceea ce trăieşte clientul, în felul în care el o simte şi de a-i comunica acest lucru
– Atitudinea de acceptare pozitivă necondiţionată– acceptarea în totalitate a clientului, aşa cum este el, cu toate manifestarile sale, fără a fi judecat, evaluat
– Congruenţa – autenticitatea, este un „fel de a fi” al terapeutului, în relaţia cu clientul sau si reprezinta ceea ce este terapeutul, asa cum este cu adevarat, prin aceasta intelegand exprimarea reactiilor fata de client in stransa concordanta cu trairile sale interioare.
Relaţia terapeutică în terapia centrată pe persoană este esenţială şi depinde de autenticitatea terapeutului.
Numai în condiţiile unui comportament congruent din partea terapeutului, clientul se poate „dezvălui”.
Autenticitatea terapeutului înseamnă manifestarea permanent concordantă în relaţia terapeutică. Ceea ce spune terapeutul trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce simte, cu sentimentele proprii şi cu ceea ce exprimă verbal şi nonverbal. Numai în aceste condiţii clientul va putea să renunţe la masca pe care o poartă, la atitudinea de apărare, altfel spus, să fie deschis cu sine şi cu terapeutul. Efortul autenticităţii presupune ca terapeutul să ia în considerare trăirile clientului şi, de asemenea, să conştientizeze permanent trăirile sale, modul în care se percepe pe sine în relaţia cu clientul, iar atunci când este cazul să –i comunice chiar aceste lucruri. Acceptarea pozitivă necondiţionată şi valorizarea clientului constituie condiţii sine qua non, care pot garanta şi asigura succesul unei schimbări terapeutice.
În viziunea lui Rogers, terapeutul bine intergrat şi maturizat are următoarele calităţi:
- Sensibiltate faţă de sentimentele proprii şi curajul de a le exprima fără nici o urmă de reţinere
- Acceptare de sine pozitivă, însă fără a fi trecută cu vederea analiza greşelilor personale
- Siguranţă de sine şi capacitatea de a admite un alt mod de a fi, fără a-ţi face griji privind propria- ţi identitate
- Sensibilitate faţă de expresiile trăirilor interioare ale clientului şi capacitatea de adaptare la acestea
Carl Rogers are meritul de a fi umanizat şi de a fi coborât de pe piedestalul pe care se afla, personalitatea terapeutului, permiţându-i acestuia sa aibă emoţii, să le exprime, să fie impulsiv, sa faca greşeli, si să se inşele .
Clientul este specialistul în domeniul propriei vieţi, are resursele necesare pentru metabolizarea şi integrarea experienţelor personale, reuşind să facă un pas înainte, spre o viaţă calitativ superioară.
Clientul şi terapeutul “ cresc “ împreună, învaţă unul de la altul şi pot experimenta momente de impas.
Piatra de temelie a practicii terapeutice este capacitatea terapeutului de a se accepta si exprima pe sine.
“ Cine sunt eu? – Acesta sunt eu !” O întrebare unică şi provocatoare… Un răspuns unic şi autentic…
Este necesară disponibilitatea terapeutului de a- şi acorda sieşi timp, spaţiu, atenţie şi grijă pentru a se cunoaşte. E important ca terapeutul să ajungă să “lucreze cu sine”, în primul rând, pentru a ajunge la acceptare de sine şi la iubire de sine.
“ Este imposibil să oferi unui client acceptare, empatie si autenticitate la cel mai profund nivel, dacă astfel de răspunsuri nu sunt oferite propriului sine ?“ ( Dave Mearns “ Consilierea Centrată pe Persoană în Acţiune “)
Printr-o necunoaştere a propriei persoane se poate ajunge la o înţelenire a terapeutului în angoasele şi stările confuzionale ale clientului.
Ascultare de sine – Cunoastere de sine- Acceptare de sine- Iubire de sine
Ascultarea sinelui
Pentru terapeutul centrat pe persoană, ascultarea sinelui va deveni un aspect important al vieţii sale. Autoexplorarea constituie un angajament pe durata întregii vieţi, pentru terapeutul centrat pe persoană.
Tipul de relaţie pe care terapeutul o are cu sine, va influenţa procesul terapeutic si calitatea activităţii acestuia cu clienţii ( acesta este un aspect foarte important de discutat în supervizare).
Vocea sinelui poate sa fie infricosatoare atunci cand o auzi pentru prima data . Ascultarea sinelui poate sa fie pentru mulţi un proces care provoaca teama si rezistenta. Poate să apara o stare de frică, şi doar prin diminuarea acesteia, se poate ajunge la o relaţionare profundă.
Ascultarea de sine este o aptitudine importantă, crucială
– pentru dezvoltarea si mentinerea constiintei de sine
– pentru asigurarea congruentei si a autenticitatii
Ascultarea disciplinată, riguroasa a sinelui poate fi realizată în urmatoarele modalităţi:
– poate avea loc în prezenţa unei persoane calificate ( terapeutul personal)
– în cadrul grupului ( grupul poate reprezenta zona sigură în care pot fi asumate riscuri şi pot fi explorate teritorii necunoscute ale sinelui, pot fi relevate aspect care n-au iesit pana acum la suprafata, care n-au fost revelate)
– diverse exerciţii care facilitează accesul la diferite părţi ale sinelui, mult mai profunde:
- întrebări directe ( “ Ce îmi produce cea mai puternică anxietate? Ce simt ca-mi lipeste cel mai mult? Ce ma face să mă simt aşa de..?)
- focusingul ( E. Gendlin )- este una dintre modalitatile prin care trăirile interioare sunt localizate şi puse în legătură
- jurnalul personal – exista terapeuţi care ţin să păstreze într-un jurnal conţinutul explorării trăirilor interioare , aspecte care ţin de sfera afectivă: trăiri, emoţii, sentimente etc
- exprimarea şi trăirea prin artă, creaţia artistică literară ( şi nu numai): există terapeuti care simt să –şi exprime bogăţia trăirilor interioare în diferite forme ( in poezii, pictură, audiţii muzicale etc )
Terapia personală este încurajată de către Scoala de Psihoterapie Centrata pe Persoana
Candidaţii sunt angajaţi într-un proces continuu de “ devenire personală” ( Patterson , 2000). Rennie ( 1998) – viitorii psihoterapeuţi, au nevoie să înveţe să se simtă confortabil lucrând cu propriile experienţe interioare, mai ales atunci când apar anumite ezitări, nesiguranţă şi incertitudini.
In psihoterapia centrată pe persoană “ accentul iniţial pus pe tehnică a fost diminuat, în anii 1940 si 1950, pe când atenţia acordată experienţei candidatului şi atitudinilor de relaţionare a crescut. Astfel, Pagel, Carkhuff şi Berenson ( 1967) au descoperit că, în timp ce abilităţile legate de prezenţă şi rezumarea sentimentelor pot fi învăţate didactic, abilitatea de a crea şi a mentine o relaţie empatică este învăţată mult mai bine experenţial”
Conceptele de acceptare, empatie şi autenticitate nu sunt văzute exclusiv în relaţia dintre terapeut şi clienţii săi, ci trebuie extinse sinelui, pentru a fi eficiente. Astfel apare dorinţa de a acorda atenţie şi preocupare sinelui, dintr-un simţ al responsabilităţii pentru clienţi.
Barrett- Lennard ( 1998) menţionează că există două motive pentru care un terapeut în formare beneficiază de terapie personală :
– nevoia de vindecare emoţională ( conflicte şi suferinţe interioare)
– nevoia de dezvoltare personală şi învăţare
Rogers ( 1951) concluzioneaza: nu se poate pretinde că terapia persoanală va înlătura permanent toate probabilităţile de conflict, sau că va elimina posibilitatea ca nevoile terapeutului să intervină în procesul terapeutic.
Autoacceptarea
Nu se obţine uşor. E nevoie de timp pentru asta , iar o data ce aceasta a fost dobândită, are nevoie de directionare.
Cunoaşterea de sine, decurge din ascultarea de sine, şi uneori, când conştientizăm anumite aspecte ale sinelui, acestea pot fi difcil de acceptat.
“Daca ne propunem ca sinele să fie preţuit şi afirmat, atunci autoacceptarea este prima etapă vitală în această direcţie” ( Dave Mearns & Brian Thorne – Consilierea Centrată pe Persoană în Acţiune) p. 91
Pentru un terapeut în formare este necesară prezenţa unor persoane care se acceptă pe ele însele şi se pot conecta empatic la ceilalţi: membrii grupului de formare, supervizorul, terapeutul personal. Deasemenea, şi prietenii foarte apropiaţi, rudele, persoanele de încredere au rolul lor. Aceştia creaza un spaţiu de siguranţă pentru explorarea sinelui, în care se oferă suport şi acceptare, atunci cand terapeutul vine în contact cu trăiri intime dureroase sau dificile, sau descoperă faţete ale sinelui greu de acceptat.
Autoacceptarea terapeutului este vitală pentru starea de bine personal şi profesional.
Iubirea de sine constituie o ”dezvoltare înfloritoare a personalităţii.” ( Dave Mearns )
– reprezintă preţuirea şi susţinerea sinelui
– se bazează pe evaluările realiste ale sinelui ( calităţi şi defecte)
– este pătrunsă de o tandră compasiune care stimulează evoluţia / transformarea
– persoana consideră că merită să fie iubită
– persoana este capabilă de a se ierta
În lipsa autoacceptării, terapeutul va simţi că îi este imposibil să profeseze. Cu iubire de sine, el se va simţi împlinit şi “ va trăi minunea de a fi găsit o muncă ce îi aduce zi de zi bucurie”.
Empatia şi dezvoltarea ei
Atunci când repertoriul abilităţilor empatice ale terapeutului se îmbogăţeşte, acesta se acceptă din ce în ce mai mult pe sine, îşi acceptă cu mai multă toleranţă aspecte ale sinelui şi le integrează.
Empatia este proces complex şi delicat, prin care terapeutul intră în lumea clientului
şi o vede prin ochii săi, fără a pierde legătura cu propria realitate.
O îmbogăţire a capacităţii empatice se poate obţine prin lărgirea campului experimentărilor sociale în interacţiunea cu persoane pe care acesta nu le cunoaşte suficient, sau faţă de care simte un anumit disconfort ( încrederea şi umilinţa au contributia lor in dezvoltarea empatiei).
În terapia personală, terapeutul aflat în formare, experimentează ceea ce simte clientul, fiind el însuşi în postura de client, explorându-şi sinele şi devenind empatic la un nivel mai profund.
Ca terapeut, e important să simt şi eu ceea ce simte clientul, să îmi dau voie să experimentez sensibilităţi legate de atitudini /sentimente pe care clientul ar putea să le simtă în terapie, să experimentez personal relaţia terapeutică şi ceea ce-ar putea să apară în terapie. În felul acesta, terapeutul este sincronizat empatic cu experimentările clientului.
Autenticitatea
C. Rogers a considerat autenticitatea terapeutului, drept cel mai important element al relaţiei terapeutice:
“…terapeutul eficient este acea persoană care este capabilă să fie ea însăşi în mod deschis, la un moment dat. Poate că nimic altceva nu este atît de important.”
A fi autentic înseamnă a fi natural şi spontan.
Congruenta este un proces treptat. “Felul de a fi “al terapeutului şi relaţia pe care o are cu sine va influenţa activitatea terapeutică a acestuia.
“ Cu cât clientul îl percepe în mai mare măsură pe terapeut ca fiind real ( autentic), empatic, nutrind un respect necondiţionat faţă de el, cu atât clientul se va îndepărta mai mult de funcţionarea de tip static, fix, nesimţitor, impersonal şi cu atât se va îndrepta spre un mod de funcţionare marcat de o reflectare fluidă, schimbătoare, plină de acceptare a sentimentelor personale diferenţiate. Consecinţa acestei mişcări este o modificare a personalităţii şi comportamentului în direcţia sănătăţii şi maturitaţii psihice şi a unor relaţii mai realiste cu sine, cu alţii şi cu mediul. “
Terapeutul are nevoie să acorde o deosebită atenţie rezonanţei sale emoţionale, felului în care ţine cont de propriile reacţii şi trăiri emoţionale, ceea ce denotă sensibilitate şi autenticitate , atât de importante în psihoterapia centrată pe persoană. Ca terapeuţi, este important ( pe parcursul primelor şedinţe), să fim atenţi la rezonanţa noastră, să aflăm cum putem lucra cu sentimentele pe care clientul le trezeşte în noi ( spinoasă problemă a transferului şi a contratransferului ).
Ceea ce simte terapeutul, reprezintă cel mai mare capital pentru terapie
( lucrul cu propriile trăiri, autenticitatea, transparenţa).
Schimbarea clientului, evoluţia acestuia, este facilitată când terapeutul “este ceea ce este”, când, în relaţia sa cu clientul, acesta este autentic, lipsit de “faţadă”, fără să poarte o mască, adică sentimentele trăite de terapeut, sunt accesibile conştiinţei sale, iar el este capabil să le identifice, să trăiască cu ele şi să le comunice clientului, în situaţia în care acest lucru este adecvat.
Fiecare terapeut construieşte relaţia cu clientul în mod unic, dar ţinând cont de aceleaşi principii directoare.
Demersul terapeutic şi repertoriul utilizat în crearea relaţiei terapeutice sunt unice. Este evident că temperamentul, personalitatea îşi vor pune amprenta asupra acesteia, însă, preocuparea noastră esenţială este ca să ne asigurăm că aspectele ce ţin de unicitatea Sinelui nostru- punctele forte şi vulnerabilităţile – sunt utilizate în beneficiul clientului, în stabilirea relaţiei terapeutice care să permită acestuia relevarea resurselor, potenţarea lor şi acceptarea a ceea ce este dificil de acceptat şi integrat. Cu alte cuvinte, să fim noi înşine.
Lucrul cu Sinele nostru, self- explorarea, este un proces continuu, o aventură
şi aceasta înseamnă a-ţi trăi viaţa plenar, autentic, la toate nivelurile.
( extras din lucrarea “ Relaţia cu sine a terapeutului- resursă în procesul terapeutic” prezentată şi publicată în cadrul Congresului Internaţional de Psihologie, Sibiu, iunie 2011)
Copyright © Laura – Simona Ciocoiu
