De multe ori, adultul care se simte singur, înghite medicamente, se droghează, dezvoltă comportamente adictive, consumă alcool, mâncare în exces, merge la cinema, merge în vizită la prieteni şi cunoştinţe şi face orice pentru a astupa „ groapa”, acel vid interior. De multe ori, aceste persoane nu ştiu ce să facă cu ele, cu corpul lor, cu spaţiul care le aparţine, cu sufletul lor, nu ştiu ce să facă cu timpul lor…
Sentimentul de abandon pe care îl simţea ca şi copil care nu dispunea de mecanisme de apărare şi ale cărui mesaje, verbale sau preverbale, nu ajungeau la părinţii săi, şi nu pentru că părinţii au fost răi, ci pentru că ei înşişi aveau nevoile lor, aşteptând de la copilul lor un anumit gen de ecou, un feedback emoţional ce le era necesar.
Părinţi care, în realitate, erau ei înşişi niste copii în căutarea unei fiinţe care să le acorde atentie, ca formă de iubire, o fiinţă disponibilă care să le conţină emoţiile, trăirile şi care să-i accepte asa cum sunt, oferindu-le iubire necondiţionată.
Un copil nu poate nici măcar să ne lase cu buzele umflate, aşa cum a făcut mama, sau cum au facut părinţii noştri, în copilăria noastră.
Oricât de paradoxal ar părea, un copil este oricând deschis şi disponibil şi este aici pentru noi, ca părinţi.
Oare, noi, ca părinţi, cât suntem aici pentru el?
Mai târziu, când copilul, devenit adult, ajunge în terapie, vechile sentimente de abandon ies la suprafaţă, si ele sunt foarte puternice şi vii.
Copilul nu a avut acei părinţi care să dea dovadă de empatie şi să îi susţină trairile, sentimentele, să reprezinte suportul emoţional de care el avea nevoie. Şi, pentru că aceştia nu au fost acolo, cu el, copilul a refulat totul.
Pentru a se apăra de sentimentul de abandon trăit în copilărie, adultul dispune de un mare număr de mecanisme de aparare – negare, refulare etc. Intelectualizarile sunt de asemenea foarte frecvente. Aceasta protectie poate avea efecte nefaste, în situaţia în care corpul preia în totalitate comanda: astfel apare somatizarea.
Emoţiile netrăite, blocate, refulate, se localizează în corp şi se exprimă prin intermediul acestuia.
Adaptarea la nevoile părinţilor conduce de cele mai multe ori, la dezvoltare unei „personalităţi-ca-şi-cum” sau a ceea ce adesea este numit un Sine fals. Copilul ajunge să arate doar ceea ce se aşteaptă de la el şi ajunge să se identifice complet cu acest Sine.
Adevăratul Sine nu poate să se dezvolte şi să se diferenţieze fiindcă nu poate fi trăit.
Mulţi clienţi se plâng de un sentiment de vid interior, spun că existenţa li se pare golită de sens, că nu se simt acasă nicăieri. Acest vid este real si este trăit foarte intens. Practic, s-a produs o sărăcire, o anihilare parţială a resurselor interioare, astfel încât, copilul nu mai poate să-şi dezvolte încrederea în sine. Integritatea copilului este afectată. Această suferinţă i-a amputat spontaneitatea, vitalitatea şi el va ajunge, ca viitor adult, să nu mai simtă că trăieşte. El doar exista…
Dacă te regăseşti în cele scrise mai sus, poţi suna la numărul de telefon aflat la secţiunea contact.
Vom lucra împreună pentru ca tu să te simţi bine cu tine!
Copyright © Laura- Simona Ciocoiu
