Cuplurile nefericite ajung asa datorita ranilor pe care fiecare partener le aduce cu sine, rani care vin, de cele mai multe ori din trecut, din relatia cu parintii. Relatiile noastre de iubire depind de tipul de atasament pe care l-am dezvoltat in copilarie…
Fiecare duce cu sine, la maturitate, nevoi neimplinite ca si copii, rani nevindecate, traume, frici, imagine de sine negativa, stima de sine degradata…
Cei mai curajosi vin in terapie si povestesc despre relatia cu parintii, despre cum s-au simtit ca si copii: poate nu intotdeauna au fost intampinati in nevoile lor, poate au fost respinsi, nu s-au simtit iubiti si acceptati ca si copii, poate asteptarile parintilor au fost prea mari etc
Poate ca uneori parintii, prea absorbiti de grijile si fricile lor, suferind la randul lor ca si copii, nu au stiut cum sa fie alaturi de ei, sa-i sustina, sa-i contina cu toate emotiile si trairile lor, sa-i accepte asa cum sunt…
Uneori, parintii au fost prezenti, dar ne-au neglijat sau abuzat. Alteori, parintii (amandoi sau doar unul dintre ei) au fost absenti fizic ( in urma mortii/ divortului) sau, chiar daca au fost prezenti fizic, au fost absenti emotional…
Fiecare dintre noi are ranile sale, cicatricile sale emotionale, pe care a incercat, sau nu, sa le vindece…
E greu sa ne apropiem de ele, sa ne dam voie sa le simtim, de aceea, de cele mai multe ori, nu ne mai gandim la ele, evitam sa vorbim despre acestea, dar asta nu inseamna ca au disparut. Poate ne este frica sau rusine si nu vrem sa vedem ce e acolo, dar putem face asta intr-un spatiu sigur, continator, in psihoterapie.
Atata timp cat vom refuza sa ne uitam la ele si sa le acceptam ( fiindca ele sunt ale noastre, nu ale altora), ranile vor fi mereu acolo si daca nu vom avea grija de ele, vor avea ele ” grija” de noi, reactivandu-se atunci cand vom simti frica de a pierde relatia, de a pierde iubirea partenerului.
Uneori, nu mai putem face nici macar cuplu, fiindca suntem prea plini de fricile din noi…
Deconectati de la proprii parinti, ajungem sa ne simtim instrainati de noi.
Si cum putem fi conectati la celalalt, atunci cand suntem deconectati, in primul rand de la noi?
Gasesc clipul foarte sugestiv pentru ceea ce poate fi o relatie hranita de un anumit tip de pasiune si de tensiune generatoare de interactiune.
E interesant ca cei doi, mentin aproape permanent un contact fizic,
in ciuda a ceea ce vor sa transmita- o incompatibilitate la nivelul personalitatii…
Sincronicitatea este un concept care ii apartine lui Jung si acesta l-a folosit pentru a reda inlantuirea a-cauzala a doua sau mai multe fenomene psiho-fizice. Deci sincronicitatea reprezintă mai mult decat o simpla coincidenta, e o coincidenta semnificativa, iar timpul si cauzalitatea nu pot explica aparitia acestor fenomene.
Acest concept i-a fost inspirat de cazul unei paciente care se afla intr-o stare de blocaj in procesul terapeutic. Rationalismul ei exagerat o impiedica sa asimileze materialele inconstientului. Pacienta a visat un carabus de aur – „cetonia aurata”, intr-o noapte, iar in ziua urmatoare, la sedinţa de psihoterapie, in geamul cabinetului unde se afla impreuna cu psihoterapeutul ( Jung), o insecta s-a izbit de fereastra. Jung a prins-o şi a descoperit uimit, ca era un carabus auriu, care, in mod normal nu era specific acelei zone, climatului respectiv, deci nu avea cum sa fie ceva obisnuit in acea zona.
Prin urmare „sincronicitatea este manifestarea simultana a doua evenimente care nu sunt legate intre ele printr-un raport de cauzalitate”, fapt ce devine o antiteza a legii cauzei şi a efectului.
4 legi spirituale Prima lege spune :
“ Persoanele pe care le intalnesti sunt persoanele potrivite”.
Cu alte cuvinte, nimeni nu intra in viata noastra din intamplare. Toate persoanele cu care interactionam, apar in viata noastra cu un motiv, si contribuie, intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, la evolutia noastra personala, la definirea Sinelui nostru. As putea spune ca noi ” chemam” anumiti oameni in viata noastra, prin actiunile noastre, prin atitudinea noastra…
Persoanele cu care interactionam ne ajuta sa invatam lectiile de viata de care avem nevoie pentru evolutia noastra personala si spirituala si ne ajuta sa ne continuam drumul personal. Fiecare om are misiunea lui si cu siguranta, el apare in viata noastra cu un scop. Poate ca la momentul respectiv nu constientizam asta, dar ai sa iti dai seama mai tarziu de ce acel om a intrat in viata ta si cum si-a pus el amprenta asupra evolutiei tale.
A doua lege spune :
“ Ceea ce ni se intampla este singurul lucru care ni se putea intampla”.
Nimic din ceea ce se produce in viata noastra nu ar fi putut sa se intample in alt mod. Daca ar fi fost posibil sa se intample altfel decat s-a intamplat, s-ar fi intamplat.
Fiecare experienta in parte pe care am trait-o a fost important sa se intample, chiar daca aparent, mintea si Eul nostru nu a acceptat-o.
De multe ori, atunci cand experimentam o situatie negativa ( de ex. despartirea de o persoana) nu vedem decat aspectul negativ, usa ” inchisa” , nemaiputandu-ne concentra asupra oportunitatilor care apar. Nu mai avem capacitatea de a vedea usile deschise din jurul nostru.
A treia lege spune:
“ Orice moment in care ceva incepe, este momentul potrivit ”.
Atunci cand suntem pregatiti pentru ca ceva nou sa apara in viata noastra, exact atunci apare, deci totul incepe in momentul potrivit, nici inainte, nici dupa. Daca ceva nu se intampla, oricat de mult ne-am dori asta, inseamna ca nu este momentul potrivit. Atunci cand acesta va aparea, ne vom da seama si vom constientiza asta.
Asa cum o carte se lasa citita, atunci cand cititorul este pregatit pentru ea, cand este pregatit s-o primeasca.
A patra lege spune :
“ Atunci cand ceva se termina, se termina”.
Daca ceva a luat sfarsit in viata noastra ( o relatie, o experienta etc) este pentru evolutia noastra personala. Totul are un sens, chiar daca noi nu suntem pregatiti sa-l intelegem, la momentul respectiv. Prin urmare, este benefic sa inchei experienta respectiva si sa mergi inainte, pe drumul tau, acceptand asta. Experientele noastre ne imbogatesc si ne ajuta sa devenim ceea ce suntem in esenta. Aici, acceptarea, inseamna integrarea acelei experiente in ceea ce estii tu, in propria persoana, ca tot unitar.
Inseamna sa poti sa spui: da, asta face parte din mine, imi apartine, am trait-o si pot sa merg mai departe.
In viata noastra nu vin oamenii pe care-i vrem noi, ci oamenii de care avem nevoie pentru evolutia noastra. Apar oamenii care sa ne ajute, sa ne iubeasca, sa ne paraseasca, oamenii pe care sa-i pierdem, sa-i gasim, oamenii care sa ne raneasca pentru a deveni ceea ce suntem in esenta, ceea ce am fost meniti sa fim pentru ca sa ne implinim ” misiunea”.
Si pentru ca eu cred ca NIMIC NU ESTE INTAMPLATOR, nu este intamplator ca citesti aceste randuri acum. Aceste cuvinte ajung la tine astazi, acum, pentru ca esti pregatit/ pregatita sa le intelegi si sa le integrezi in fiinta ta.
Si pentru ca ai luat din timpul tau si ai citit aceste randuri, iti multumesc!
Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului. Liviu Rebreanu – Adam şi Eva
Sufletele pereche se vor găsi oricând, oricât de neagră ar fi noaptea căutării, oricât de lung ar fi drumul regăsirii, oricât de nepătrunsă ar fi ceaţa care le va împiedica să se caute şi să se găsească, oricâte tentaţii ar apărea în calea lor…
Oricât de puternic ar fi soarele orbirii şi oricât de nevăzută ar fi faţa nevăzută a lunii…
Oricâte ar putea fi şi nu s-ar putea povesti…
Fiindcă ele s-au iubit dintotdeauna, încă de dinainte de a şti asta…
De la începutul veacurilor…
Drumul simţit şi nevăzut al iubirii le va aduce împreună.
Sufletul tău pereche, Eu.
Uneori, cea mai frumoasă călătorie este distanţa dintre doi oameni.
”Iata cealalta persoana, clientul meu. Ma tem putin de el, ma tem de adancurile din el, asa cum ma tem putin de adancurile din mine.
Si totusi, pe masura ce vorbeste, incep sa simt respect fata de el, sa simt ca ma inrudesc cu el. Simt cat de inspaimantatoare e pentru el lumea sa, cat de mult se straduieste s-o tina pe loc. As vrea sa-i simt sentimentele si as vrea ca el sa stie ca ii inteleg sentimentele. As vrea ca el sa stie ca ma aflu alaturi de el in lumea sa mica, stramta, contractata si ca o pot privi relativ fara teama. Poate ca pot face din ea o lume mai sigura pentru el.
As vrea ca sentimentele mele din aceasta relatie cu el sa fie cat mai clare si mai transparente cu putinta, asa incat sa constituie pentru el o realitate perceptibila, la care se poate intoarce iarasi si iarasi.
As vrea sa-l insotesc in calatoria infricosatoare in sine insusi, in frica, ura si iubirea ingropate, pe care n-a putut niciodata sa le lase sa curga in el.
Recunosc ca aceasta este o calatorie foarte omeneasca si imprevizibila pentru mine, la fel ca pentru el, si ca s-ar putea ca, fara a-mi cunoaste frica, sa ma crispez si sa ma ascund in mine insumi de unele dintre sentimentele pe care le descopera. In aceasta privinta, stiu ca putinta mea de a-l ajuta va fi limitata.
Imi dau seama ca uneori propriile lui frici il vor face sa ma perceapa ca nesimtitor, ca pe un intrus, ca pe cineva care nu intelege, ca pe cineva care respinge.
Vreau sa accept pe deplin aceste sentimente ale sale si totodata sper ca propriile mele sentimente reale vor transpare atat de clar, incat sa fie imposibil ca el sa nu le perceapa, in timp. Mai presus de toate, vreau sa gaseasca in mine o persoana reala. Nu trebuie sa ma nelinisteasca intrebarea daca sentimentele mele sunt ”terapeutice”.
Ceea ce sunt si ceea ce simt e suficient de bun ca baza pentru terapie, daca pot sa fiu, transparent, ceea ce sunt si ceea ce simt in relatia cu el. Atunci, poate ca el va putea sa fie ceea ce este, deschis si fara frica.”
Carl Rogers- ” A deveni o persoana: Experienta unui psihoterapeut”
Carl Rogers ( 1902- 1987) psiholog – psihoterapeut, initiatorul Psihoterapiei Centrate pe Persoana, ( diferita de abordarea cognitiva si de cea psihanalitica) este cel care introduce termenul de client, inlocuindu-l pe cel de pacient ( pacientul fiind vazut ca o persoana ” bolnava”)
Psihoterapia Centrata pe Persoana
– face parte din categoria psihoterapiilor umaniste ( psihologia umanista fiind considerata ” a treia forta” in psihologie
– a aparut ca o reactie impotriva directionarii intalnite in psihanaliza ( unde terapeutul stie ce e mai bine, concentrarea fiind mai mult pe problema, decat pe persoana) si ca o reactie la ” modelul medical” ( prin care clientii sunt vazuti ca ” pacienti”)
Oamenii sunt vazuti ca avand un mare potential de a se intelege pe ei insisi si de a- si rezolva problemele, fara interventia directa a psihoterapeutului si sunt capabili sa se autodirectioneze, atunci cand sunt implicati intr-o relatie terapeutica.
Carl Rogers a schimbat modelul traditional de terapie:
– a scos in evidenta faptul ca cel care stie cel mai bine ce are nevoie este clientul- el este ” expertul”
– a schimbat convingerea conform careia clientul nu poate sa inteleaga si sa- si rezolve problemele, decat cu ajutorul psihoterapeutului
– a pus accentul mai mult pe persoana, pe resursele si valorile sale, decat pe problemele sale
– a subliniat ca organismul uman are o ” tendinta la actualizare” prezenta in fundal, care tinde sa dezvolte si sa stimuleze intregul organism si capacitatile sale, in directia obtinerii autonomiei
Psihoterapia centrata pe persoana ofera clientului, prin congruenta, empatie si acceptare pozitiva neconditionata, acea relatie sanatoasa, constructiva, prin care, persoana invata sa renunte la conditiile de valorizare impuse si sa le inlocuiasca cu dorintele sale reale, tinand cont de nevoile sale si nu de satisfacerea nevoilor celorlati.
Principiul de baza al Psihoterapiei Centrate pe Persoana este Principiul Actualizarii.
” Fiecare om are un potential unic de dezvoltare, de crestere si de schimbare in directii sanatoase si pozitive. Asigurarea unui climat liber de constrangeri externe, va face ca acest potential sa ghideze intregul comportament al persoanei” ( Carl Rogers – 1951)
