”Iata cealalta persoana, clientul meu. Ma tem putin de el, ma tem de adancurile din el, asa cum ma tem putin de adancurile din mine.
Si totusi, pe masura ce vorbeste, incep sa simt respect fata de el, sa simt ca ma inrudesc cu el. Simt cat de inspaimantatoare e pentru el lumea sa, cat de mult se straduieste s-o tina pe loc. As vrea sa-i simt sentimentele si as vrea ca el sa stie ca ii inteleg sentimentele. As vrea ca el sa stie ca ma aflu alaturi de el in lumea sa mica, stramta, contractata si ca o pot privi relativ fara teama. Poate ca pot face din ea o lume mai sigura pentru el.
As vrea ca sentimentele mele din aceasta relatie cu el sa fie cat mai clare si mai transparente cu putinta, asa incat sa constituie pentru el o realitate perceptibila, la care se poate intoarce iarasi si iarasi.
As vrea sa-l insotesc in calatoria infricosatoare in sine insusi, in frica, ura si iubirea ingropate, pe care n-a putut niciodata sa le lase sa curga in el.
Recunosc ca aceasta este o calatorie foarte omeneasca si imprevizibila pentru mine, la fel ca pentru el, si ca s-ar putea ca, fara a-mi cunoaste frica, sa ma crispez si sa ma ascund in mine insumi de unele dintre sentimentele pe care le descopera. In aceasta privinta, stiu ca putinta mea de a-l ajuta va fi limitata.
Imi dau seama ca uneori propriile lui frici il vor face sa ma perceapa ca nesimtitor, ca pe un intrus, ca pe cineva care nu intelege, ca pe cineva care respinge.
Vreau sa accept pe deplin aceste sentimente ale sale si totodata sper ca propriile mele sentimente reale vor transpare atat de clar, incat sa fie imposibil ca el sa nu le perceapa, in timp. Mai presus de toate, vreau sa gaseasca in mine o persoana reala. Nu trebuie sa ma nelinisteasca intrebarea daca sentimentele mele sunt ”terapeutice”.
Ceea ce sunt si ceea ce simt e suficient de bun ca baza pentru terapie, daca pot sa fiu, transparent, ceea ce sunt si ceea ce simt in relatia cu el. Atunci, poate ca el va putea sa fie ceea ce este, deschis si fara frica.”
Carl Rogers- ” A deveni o persoana: Experienta unui psihoterapeut”
Carl Rogers ( 1902- 1987) psiholog – psihoterapeut, initiatorul Psihoterapiei Centrate pe Persoana, ( diferita de abordarea cognitiva si de cea psihanalitica) este cel care introduce termenul de client, inlocuindu-l pe cel de pacient ( pacientul fiind vazut ca o persoana ” bolnava”)
Psihoterapia Centrata pe Persoana
– face parte din categoria psihoterapiilor umaniste ( psihologia umanista fiind considerata ” a treia forta” in psihologie
– a aparut ca o reactie impotriva directionarii intalnite in psihanaliza ( unde terapeutul stie ce e mai bine, concentrarea fiind mai mult pe problema, decat pe persoana) si ca o reactie la ” modelul medical” ( prin care clientii sunt vazuti ca ” pacienti”)
Oamenii sunt vazuti ca avand un mare potential de a se intelege pe ei insisi si de a- si rezolva problemele, fara interventia directa a psihoterapeutului si sunt capabili sa se autodirectioneze, atunci cand sunt implicati intr-o relatie terapeutica.
Carl Rogers a schimbat modelul traditional de terapie:
– a scos in evidenta faptul ca cel care stie cel mai bine ce are nevoie este clientul- el este ” expertul”
– a schimbat convingerea conform careia clientul nu poate sa inteleaga si sa- si rezolve problemele, decat cu ajutorul psihoterapeutului
– a pus accentul mai mult pe persoana, pe resursele si valorile sale, decat pe problemele sale
– a subliniat ca organismul uman are o ” tendinta la actualizare” prezenta in fundal, care tinde sa dezvolte si sa stimuleze intregul organism si capacitatile sale, in directia obtinerii autonomiei
Psihoterapia centrata pe persoana ofera clientului, prin congruenta, empatie si acceptare pozitiva neconditionata, acea relatie sanatoasa, constructiva, prin care, persoana invata sa renunte la conditiile de valorizare impuse si sa le inlocuiasca cu dorintele sale reale, tinand cont de nevoile sale si nu de satisfacerea nevoilor celorlati.
Principiul de baza al Psihoterapiei Centrate pe Persoana este Principiul Actualizarii.
” Fiecare om are un potential unic de dezvoltare, de crestere si de schimbare in directii sanatoase si pozitive. Asigurarea unui climat liber de constrangeri externe, va face ca acest potential sa ghideze intregul comportament al persoanei” ( Carl Rogers – 1951)
The Hand That Rocks The Cradle Is The Hand That Rules The World
( Mana care impinge leaganul, conduce lumea)
William Ross Wallace (1819 – 1881)
.
În data de 28 noiembrie 2013 am avut ocazia să particip la Conferinţa Internaţională “Woman’s Health – Sănătatea femeii, Provocări ale trecutului & oportunităţi pentru viitor”, o iniţiativă deosebită şi un prilej de a aduce împreună, într-un cadru profesional de înaltă ţinută, specialişti şi persoane care activează în domeniul sănătăţii.
Ca specialist, psiholog-psihoterapeut, consider că nu putem vorbi despre sănătate fără să vorbim şi despre sănătate psihică. Aşa cum arată numeroase studii, sănătatea fizică interrelaţionează cu sănătatea psihică şi depind una de cealaltă.
” Pentru ca Lumea să fie fericită, avem nevoie ca popoarele să fie fericite. Pentru ca popoarele să fie fericite, avem nevoie ca familiile să fie fericite. Pentru ca familiile să fie fericite, avem nevoie ca femeile să fie fericite, alături de bărbaţii lor.”( Laura -Simona Ciocoiu)
În ţările cu tradiţie în domeniul psihologiei, a merge la psihoterapeut / psiholog, atunci când simţi că problemele te depăşesc, este ceva absolut firesc, ţine de normalitate (aşa cum mergi la medic, atunci când ai o problemă fizică sau aşa cum soliciţi ajutorul unui avocat, când ai o problemă de natură juridică).
Dacă psihic (emoţional) persoana se află într-o stare accentuată de dezechilibru, aceasta se va resimţi şi la nivel fizic, aşa cum se poate întâmpla şi invers: o afecţiune fizică poate produce tulburări de natură emoţională. Omul funcţionează ca un tot unitar, aşadar sănătatea fizică şi cea psihică (emoţională) sunt interconectate. Putem vorbi aici despre afecţiunile psihosomatice, dar despre acest subiect ne vom referi într-un articol viitor.
Sănătatea depinde de adaptarea somatică (fizică) şi psihică la mediu. Această adaptare înseamnă menţinerea echilibrului homeostazic la nivelul organismului şi, în acelaşi timp, adaptarea la agenţii stresori externi.
Bărbatul şi femeia au un fond psihic comun, iar diferenţele sunt determinate de substratul endocrin, dar şi de o serie de factori social-economici.
Otto Weininger afirma că afectivitatea şi gândirea nu sunt separate la femeie, pe când, la bărbaţi, acestea sunt distincte, femeia trăieşte emoţional, iar bărbatul, cu preponderenţă, cognitiv, intelectual. Prin urmare, putem spune că viaţa feminină este preponderent afectivă, pe când cea masculină este marcată de dominaţia intelectului asupra afectivului.
Viaţa femeii este mult mai complexă şi mai bogată decât înainte, deoarece ea se implică tot mai mult şi este tot mai activă la nivel social, cultural, educaţional etc.
Tocmai de aceea, consider că o atenţie deosebită trebuie acordată abordării multidisciplinare a tulburărilor de alimentaţie – anorexia, bulimia şi aş include aici şi obezitatea.
De ce dietele se adresează îndeosebi femeilor? Şi de ce 95% dintre clienţii cu tulburări alimentare sunt femei? Femeilor
li se cere să “corespundă“ unei imagini ”ideale”, agresiv promovată de media, în special de cea vizuală. Trăim într-o lume în care domină dictatura vizualului. Aş putea spune că, într-o oarecare măsură, femeile sunt supuse unei presiuni psihologice exterioare, care, treptat, ajunge să fie introiectată şi ajunge să controleze din interior.
Modelele de frumuseţe feminină, susţinute, promovate şi valorizate excesiv de către mass-media, setează mental copiii, şi în special tinerele, pe o singură direcţie: succesul şi reuşita în viaţă din punct de vedere personal, profesional şi material sunt condiţionate de încadrarea în aceste standarde de frumuseţe. Presiunea socială îşi spune cuvântul, iar ”factorii de progres” reprezintă o sursă a psihopatologiei, deoarece ”obligă” indivizii la o hiperadaptare – extrem de rapidă.
În acest fel, imaginea corporală este distorsionată, relaţiile interumane afectate, echilibrul psihic destructurat.
Femeia “trebuie” să fie slabă, pentru a fi considerată “frumoasă”, trebuie să arate într-un anumit fel – aşa cum ni se induce prin mass-media. De fapt, promovarea excesivă a acestui ”ideal” de frumuseţe generează apariţia unor probleme serioase de natură fizică şi psihologică, acestea avându-şi originea în problemele de natură emoţională pe care persoana le trăieşte şi pe care le evită.
Modelele de frumuseţe feminină, susţinute, promovate şi valorizate excesiv de către mass-media, setează mental copiii, şi în special tinerele, pe o singură direcţie: succesul şi reuşita în viaţă din punct de vedere personal, profesional şi material sunt condiţionate de încadrarea în aceste standarde de frumuseţe.
Femeia care trece prin experienţa maternităţii are nevoie de susţinere şi de suport emoţional, deoarece naşterea aduce cu sine o serie de schimbări şi transformări în plan fizic şi emoţional, iar sănătatea mamei, în special cea psihică, este vitală pentru dezvoltarea sănătoasă şi armonioasă a copilului. Mama se ocupă, în special, de educaţia copilului, iar de felul în care se desfăşoară această educaţie va depinde viitorul unei ţări.
Stările de anxietate şi depresie sunt însoţite de cele mai multe ori de afecţiuni somatice, de sindroame organice ce reprezintă “somatizări” ale tulburărilor psihice. În orice boală somatică există o participare psihică, şi invers, astfel încât femeia trebuie privită integral, unitar, din perspectiva corelării aspectelor somatice cu cele psihice .
Stările de anxietate şi depresie sunt însoţite de cele mai multe ori de afecţiuni somatice, de sindroame organice ce reprezintă “somatizări” ale tulburărilor psihice.
Consider că este absolut necesar şi obligatoriu ca din echipa terapeutică (în clinici, în spitale etc ) să facă parte şi un psihoterapeut sau măcar un psiholog, deoarece aspectele emoţionale, care ţin de trăirile şi sentimentele legate de percepţia unei afecţiuni, pe care femeia o are, intră în sfera de activitate a psihoterapeutului. Este adevărat că medicii intră în contact, în facultate, cu noţiuni legate de psihologia medicală, psihopatologie, psihiatrie, dar ei se specializează într-o anumită ramură a medicinei şi nu au pregătirea necesară unui psihoterapeut, specializat într-o anumită formă de psihoterapie. Acesta poate utiliza o serie de tehnici şi metode pentru a ajuta pacientul să acceseze conţinuturile emoţionale ce însoţesc diferite afecţiuni şi lucrează, împreună cu acesta, cu teama, cu frica de boală şi de moarte, cu conflictele interioare, cu trăirile cele mai ascunse, cu traumele, cu bogăţia de sentimente ce se află în sufletul unui om.
Consider că este esenţial, pentru noi, ca femei, să avem grijă de sănătatea noastră psihică şi fizică, pentru a putea fi alături de ceilalţi!
” Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.” Carl Gustav Jung
” A intreprinde o psihoterapie presupune un mare curaj… Iata de ce, in ciuda imaginii stereotipe, pacientii psihoterapiei sunt oameni mai tari si mai sanatosi decat media“. (Scott Peck)
Daca n-ai mai fost la psihoterapie si nu stii ce inseamna asta, daca ai avut mereu impresia ca a discuta cu un psihoterapeut inseamna ca ” nu esti in toate mintile”, daca prietenii, sau chiar rudele ti-au spus sa nu mergi la psiholog/ psihoterapeut pentru ca ” nu esti nebun”, daca ai o retinere in a vorbi cu prietenii tai despre problemele prin care treci, fiindca nu stii cum vor reactiona si te-ar putea judeca, aici vei gasi cateva informatii care te vor ajuta sa-ti clarifici nelamuririle, reticentele si sa cunosti cateva aspecte esentiale.
Frica de monstri, de intuneric, vampiri, animale, insecte, frica de separare ( de abandon ) sunt frici pe care copiii le experimenteaza si pe care e important sa le luam in serios, cu o atitudine de respect fata de copil si de intelegere.
Copiii au frici care, pentru noi, adultii, pot sa para nesemnificative si lipsite de sens. Dar asa le percepem noi, iar pentru copilul nostru frica este reala. Chiar daca ” monstrii” nu exista in realitate ( pentru noi ), pentru copil, in realitatea lui, acestia chiar exista.
Unii copiii vorbesc deschis despre aceste frici, altii, le tin in ei, pana cand intr-un fel sau altul, ele ies la suprafata. Pentru ca un copil sa poata vorbi despre fricile sale, care sunt atat de personale si intime, e foarte important ca relatia sa cu parintii, (cu mama, de cele mai multe ori) sa fie o relatie foarte deschisa, copilul sa simta ca poate avea incredere, ca e inteles si acceptat cu fricile lui.
Copiii foarte mici
Incepand cu primele momente de viata, copilul incepe sa-si formeze si sa-si dezvolte atasamentul fata de mama ( in primul rand ) sau fata de alte persoane care au grija de el.
Frica de separare Separarea de persoanele semnificative pentru el, poate sa creeze anxietate si crize de plans. A lasa copilul sa planga, fara a fi alaturi de el, atunci cand experimenteaza frica, nu face decat sa creasca anxietatea acestuia si copilul inveta, daca aceasta experienta se repeta , ca atunci cand are nevoie, nu se afla nimeni langa el. Intr-un final, se va opri din plans, obosit si epuizat, cu sentimentul ca e singur si abandonat, dezvoltand un atasament nesigur.
Atunci cand mama pleaca de langa el, e important sa vorbeasca cu cel mic, si cand revine, sa-l anunte. In felul acesta copilul va fi asigurat ca mama se intoarce si el va capata incredere. Atunci cand copilul devine anxios in prezenta unor persoane noi, pe care nu le cunoaste, e important sa il asiguram ca totul e OK si e important ca el sa faca cunostinta cu aceste persoane, tinandu-l in bratele noastre. Gradual, el poata sa fie lasat sa exploreze noua persoana, spatiul nou etc. Copilul are nevoie de incredere si asigurare ca poate sa faca asta in siguranta, in prezenta mamei, care, treptat, il lasa pe copil sa exploreze spatiul si sa se indeparteze, fara a-l forta sa faca asta.
Intotdeauna e important sa anuntam copilul, atunci cand plecam, fara sa ne furisam ( multi parinti procedeaza asa, atunci cand copilul e lasat la gradinita si trece printr-o perioada dificila in care nu se adapteaza – parintii se furiseaza si dispar atunci cand copilul nu e atent.) Asta nu face decat sa creasca neincrederea si sentimentul de insecuritate.
Recomandam sa-i spuneti copilului ca veti pleca, si sa discutati cu el despre asta, sa-l asigurati intotdeauna ca va intoarceti! Asta face sa creasca increderea lui in dvs, sa dezvolte un atasament sigur, fara frica de a fi abandonat. Puteti incerca sa-l implicati pe cel mic intr-o activitate preferata si, abia apoi sa plecati, dar nu inainte de a-i spune ca veti face asta si de a-l asigura ca va intoarceti la el curand.
Copiii au nevoie de stabilitate si ritualuri pentru ca sa invete ca pot sa aiba incredere in dvs, sa aiba certitudinea ca lucrurile se intampla intr-un anumit fel, totul sa fie previzibil ( ritualul de noapte buna, ritualul de ramas bun etc). Adaptarea la situatii noi, se face treptat, gradual, nu dintr-o data ( primele zile la gradinita, colegii noi, a dormi cu o ruda, in absenta mamei etc).
Copii cu varste cuprinse intre 2- 6 ani
„In mod normal, copilul intre 18 – 36 de luni isi depaseste anxietatile varstei cu ajutorul parintilor”, scrie Selma H. Fraiberg in cartea Anii magici. Cum sa intelegem si sa rezolvam problemele copiilor. ” Simpla incurajare din partea acestora linisteste unele dintre fricile mai simple de la aceasta varsta. Asta se intampla deoarece, in acest interval de varsta, copiii atribuie parintilor puteri magice, iar acestia pot indeparta pericolele folosind doar cateva cuvinte, sau le pot oferi protectie, doar luandu-i in brate”.
Imaginatia bogata a copiilor contribuie la dezvoltarea acestor frici. Copiii cu varste cuprinse intre 2 si 6 ani experimenteaza frica de monstri, frica de intuneric , iar pe masura ce copiii cresc, ( la scolari) alte frici le iau locul, fiind mai “ elaborate “ ( adesea ei se tem sa nu fie batuti de colegi, sau apare frica de a nu fi respins de catre ceilalti ) .
Frica de monstri
E important sa respectam fricile copiilor nostri, sa-i tratam cu respect, seriozitate, fara sa glumim pe seama lor si sa minimalizam frica. Sunt parinti care-i iau in ras pe copii: “ Ei, ti-e frica de monstri ! De care monstri? Monstrii nu exista ! “. Pentru copii, monstrii chiar exista!
Ca si parinte, putem sa-i cerem copilului sa ne deseneze acest monstru, sa-l rugam sa ne vorbeasca despre acesta, despre ce-l face sa-i fie frica. In terapie, acest lucru se poate face cu ajutorul terapeutului, acesta putandu-i cere copilului sa-l deseneze, si chiar sa-si imagineze cum ar arata el, copilul, daca ar fi un monstru. Deasemenea, in cadrul terapeutic, copiii pot crea monstri, sau se pot juca cu marionete / papusi care infatiseaza monstri etc.
Frica de intuneric
Majoritatea copiilor prefera sa doarma cu parintii ( cu mama, in mod special) si atunci cand se intampla sa doarma singuri, de cele mai multe ori, ei cer sa doarma cu lumina aprinsa ( cu o lumina de veghe ). Aceasta frica poate persista si la varste mai mari, 10- 11 ani, dar e important sa intelegem copilul si sa-l acceptam cu frica sa, sa avem incredere in el, ca va reusi sa doarma singur, cu lumina stinsa, atunci cand va fi pregatit. Putem lasa lumina aprinsa langa el, si sa-i spunem ca atunci cand va simti el ca poate sa doarma cu lumina stinsa, va putea face asta singur ( ii transmitem ca avem incredere in el si in acelasi timp, ii dam controlul asupra situatiei – poate sa faca asta atunci cand simte el ca e pregatit).
Varsta scolara
Situatiile reale care se intampla si felul in care ele sunt prezentate la TV, pot sa influenteze fricile scolarilor. Astfel apar: frica de a fi batut, frica de a fi respins de catre ceilalti, frica de a nu fi rapit etc.
Atunci cand parintii observa ca aceste frici ajung sa controleze viata copilului si acesta nu mai poate sa-si desfasoare in mod normal activitatile , e important sa solicite ajutorul de specialitate si sa apeleze la serviciile unui psihoterapeut specializat in lucrul cu copiii.
In cadrul terapiei, intr-un spatiu securizant, in care copilul se simte valorizat si respectat, fara a fi judecat pentru fricile sale, terapeutul si copilul, pot explora impreuna, aceste frici. Sentimentul de siguranta si increderea in terapeut sunt esentiale pentru aceasta explorare.
Copilul poate fi intrebat daca are un loc special in care simte nevoia sa se ascunda, sau daca se protejeaza intr-un anumit fel de ceva ce i-ar putea face rau. In situatia in care copilul are un plan, o strategie foarte elaborata prin care se protejeaza, este evident ca traieste un sentiment de insecuritate si se simte amenintat, ii este frica de ceva/ cineva.
Un nivel obisnuit de anxietate, poate feri copilul de situatii care-i pot face rau, dar, la copiii cu un grad crescut de anxietate, imaginatia bogata si experientele traite, pot influenta aparitia fricilor. Uneori, se intampla ca parintii sa vina cu propriile lor frici/ anxietati, in relatia cu copiii, avand propriile experiente de atasament nesigur si purtandu-le cu ei tocmai din copilarie si din relatiile lor cu parintii.
Cum pot parintii sa-l ajute pe copil sa faca fata fricilor sale?
– Sa accepte fricile copilului si sa il inteleaga, sa le trateze , asa cum si copilul o face, in mod real. Copilul are nevoie de suport si asigurare din partea parintilor ori de cate ori ii este frica. Unele frici sunt “ bune”, benefice . Copilul capata simtul precautiei ( frica de persoane straine il face sa aiba grija cu cine intra in contact). Pe masura ce creste, copilul isi va dezvolta capacitatea de intelegere de tipul cauza – efect, va reusi sa faca diferentierea intre ceea ce este real si ceea ce este in imaginatia sa.
– mama nu-l cearta pentru intrebare, nu ii respinge emotia de frica, ci o accepta si ii da o solutie, dupa care, nu uita sa il asigure ca evenimentul de care ii este frica nu se va intampla
– Acceptarea Fricii ( nu il certa pt intrebare)
– „Din moment ce incercati sa va acceptati pe dvs. insiva, cu propriile temeri, nu ii invinovatiti sau condamnati pe copiii dumneavoastra, pentru temerile lor!” sfatuiesc psihologii Ellis si Wolf, in cartea Cum sa cresti un copil fericit si sanatos din punct de vedere emotional.
– Incurajati copiii sa vorbeasca despre fricile lor, ( si noi le putem impartasi fricile noastre) despre sentimentele lor legate de acestea, sa le exprime verbal sau nonverbal, sa le deseneze/ creeze (in special pentru cei mai mici) – de regula, aceasta modalitate ese utilizata in cadrul psihoterapiei , de catre specialist
– Copiii mici nu au simtul realitatii foarte dezvoltat, nu pot aprecia corect dimensiunile, marimea, spatiul. E important sa intelegem, ca pe masura ce vor creste, ei vor intelege altfel lucrurile, situatiile care le produc frica.
– Evitati sa criticati si sa luati in ras fricile copiilor
– Nu fortati copilul sa se confrunte cu fricile lui, intr-un mod brutal, sau sa aiba un comportament diferit de cel pe care-l are in situatia data. E important sa avem rabdare si sa acceptam si sa tratam frica cu mare seriozitate.
– E important sa ii dam copilului sentimentul ca poate detine controlul in unele situatii ( sa mergem cu el sa verifice daca se afla vreun monstru sub pat sau sa isi ia o jucarie preferata care “ sa-l apere “ de un posibil “ raufacator” , sa lase lumina aprinsa si sa o stinga atunci cand crede el ca e pregatit etc
– Ritualurile si activitatile repetitive, de rutina ii confera copilului sentimentul de securitate si stabilitate, de predictibilitate si –l elibereaza de starea de anxietate.
Atunci cand parintele considera ca frica influenteaza activitatea copilului si acesta este preocupat in mod exagerat de fricile sale, afectandu-i viata de zi cu zi, poate solicita ajutorul unui psihoterapeut cu experienta in lucrul cu copiii, specializat in terapie prin joc ( deoarece jocul este activitatea principala a copilului).
Daca fricile nu sunt luate in serios si parintele neaga prezenta acestora, ele se pot transforma in fobii, acestea fiind mai dificil de tratat si necesitand o interventie psihoterapeutica de durata.
Copyright © Laura- Simona Ciocoiu
Copyright © Laura- Simona Ciocoiu